de Calistrat Hogaș
Urmare la În valea Sabasei (1)
Fără să zică ceva, băieţelul se sculă, intră în casă şi ieşi cu o cofiţă; apoi plecă cu ea la un şipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă şi veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr şi ni se făcură, astfel, întâile onoruri ale ospitalităţii.
- Şi de unde veniţi astăzi ? ne întrebă gazda noastră, luându-şi din nou colţunul şi aşezându-se pe prispă aproape de mine.
- Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al d-tale şi, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neaşteptate, nu-i aşa ?
- Cum socotiţi, da oaspeţii nu ne prea îmbulzesc, şi când ne vine câte unul, suntem bucuroşi; să poftiţi ca la d-voastră acasă.
- Ba poate şi mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea degeaba. De câţi ani să fie Vasilică al dumitale ?
- De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da aşa-i el râdiche, nu creşte.
- A fi sămănând tată-so, căci pe d-ta te văd naltă şi voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă ?
- Or hi vro zece ani de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare şi l-o lăsat olog; şade la vite şi eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.
- Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaşte pe tată-so; d-apoi bine, moş Vasilică -zisei întorcându-mă către băiat - un flăcău aşa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate ? D-apoi atunci cine ţi-o cumpărat ţie chimirul ista aşa de frumos ?
- Mama, răspunse băiatul, fără să se gândească.
- Şi'neata ! zise femeia sculându-se şi făcându-şi treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so ?
- Uite, nevastă, la asta nu mă gândeam; ş-apoi mi se pare că vreau şi eu să ştiu cam multe deodată.
- D-apoi aşa sunteţi d-voastră, târgoveţii, vă place să iscodiţi toate.
- Şi să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta ? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare şi curat ca un ghioc.
- Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mânie glumeaţă în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to ? şi zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i şi tu.
- Parcă ţi-a ieşit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai şti cât suntem de flămânzi ! Tovarăşul ista al meu, pe care-l vezi că şăde cu nasul în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se şterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roş are ? Şi, de lumeţ, nici un vrăbioi nu-l întrece.
- O începi bine, zise tovarăşul meu, răsturnându-se într-un cot pe prispă.
- Dă... răspunse femeia la vorbele mele, dă... cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea şi cui i-i somn doarme.
- Şi câte altele n-or mai fi, dragă jupâneasă !
- D-apoi or hi, de ce să nu hie ? răspunse femeia roşindu-se puţin. Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colţul casei, ţinând, spânzuraţi de picioare, doi pui care se zbăteau în mâinile lui.
- Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa' mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decât de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.
- Ţine-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânşii.
- Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios şi ridicând mai sus un cucoşel vânăt, care se zbătea mereu în mâinile lui mici, şi le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăţie.
- Bravo, Vasilică, tu eşti uliu ori vindereu ?
- Şi' neata ! ce tot îmi necăjeşti băietul ? Ţi-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; şi apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioşie în creştet.
- O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută şi are să-i treacă.
Soarele dispăruse acum după munţii Borcii şi numai câteva raze împrăştiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi şi viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă şi se uneşte cu geana de umbră a pământului... S-ar fi zis că abisul închide porţile sale aeriene, aşezate pe hotarele dintre noapte şi zi, sau că natura îşi pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălţimi, iar din văi se ridica noaptea către adâncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mişcare nu se mai simţea. Firea întreagă îşi pleca spre odihnă capul său.
Cu privirea pierdută în albastrele deşerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimţite, din lumea reală spre lumea visurilor şi a contemplaţiunii. Sunt momente când fiinţa noastră se moaie, se topeşte, se împrăştie şi se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse şi tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi ţiuia în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ţinea amorţit sub imperiul unei extatice contemplaţiuni.
- Ei, bătrânule fachir, strigă tovarăşul meu într-un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat ? Ia trezeşte-te puţin şi nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înţelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire şi păcătoasei vieţi de toate zilele... Mie mi-i foame şi mi-i somn.
- Eşti totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ţi-i foame, vrei să-ţi dau ţâţă, şi dacă ţi-i somn, vrei să te legăn ? Mănâncă şi te culcă, pur şi simplu, sau du-te la dracu şi mie dă-mi pace !
