de Hans Christian Andersen
Urmare la Mica sirenă (5)
 |
| Mica sirenă (6) |
Și zâna a oftat adânc, că nu putea să plângă. Și s-a gândit:
"A zis că fata e în slujba templului și nu poate să plece de-acolo, așa că nu se mai pot întâlni niciodată. Dar eu stau cu el și-l văd în fiecare zi; am să-l slujesc, am să-l iubesc și am să-mi dau și viața pentru dânsul."
Și iată că într-o bună zi s-a răspândit vestea că prințul se însoară cu fata regelui din țara vecină și că de aceea a pus să i se pregătească o corabie măreață. Pe față se spunea numai că prințul se duce să vadă țara vecină, dar de fapt se ducea ca s-o vadă pe fata regelui și avea să fie însoțit de un alai strașnic; zâna însă clătina din cap și zâmbea; ea știa mai bine decât toți ce gândește prințul. "Trebuie să plec, îi spuse el trebuie să mă duc s-o văd pe prințesă, că așa vor părinții mei, dar n-au să mă poată sili s-o iau de soție. Nu pot s-o iubesc, că nu seamănă cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; dacă mă însor vreodată, apoi numai cu tine mă însor, blândă și dulce copilă cu ochi adânci și visători."
Și a sărutat-o, jucându-se cu părul ei lung și frumos, și și-a rezemat capul de pieptul ei; și ea visa la fericirea oamenilor și la sufletul cel fără de moarte.
- Va să zică nu ți-i frică de mine ? a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea măreață spre țara regelui vecin.
Și a început să-i spuie cum e marea atunci când e furtună, și cum e atunci când vântul a stat, și i-a spus că în adâncuri sunt pești ciudați și i-a povestit ce văd scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine.
Noaptea pe lună, când toți dormeau, afară de cârmaciul corăbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apă și i s-a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiș stătea bunica cu coroana de argint pe cap și se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieșit la fața apei și s-au uitat la ea cu tristețe și frângându-și mâinile. Ea le-a făcut semn, le-a zâmbit și tocmai voia să le spuie că-i merge bine și că e fericită, când deodată un marinar s-a apropiat de dânsa și atunci surorile s-au scufundat repede în apă; marinarul a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val.
A doua zi dimineața, corabia a ajuns în portul capitalei țării vecine. Toate clopotele băteau și din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiță și soldații dădeau onorul, cu steaguri și cu sabia la umăr. Câteva zile au ținut petrecerile. Balurile și sindrofiile se țineau lanț. Dar prințesa încă nu sosise. Era departe, într-un templu, unde-o duseseră ca să deprindă virtuțile regale. În sfârșit, a sosit și ea.
Zâna era curioasă să vadă cât e de frumoasă. Și într-adevăr, a trebuit să-și spuie și ea că fată mai frumoasă decât prințesa nu văzuse. Avea o față netedă și luminoasă și ochii negri și blânzi luceau în dosul genelor lungi.
Cum a văzut-o, prințul a spus:
- Tu m-ai scăpat de la moarte atunci pe țărm, când zăceam mort. Și și-a strâns în brațe logodnica, roșie la față de bucurie.
- O, sunt foarte fericit ! i-a spus el zânei. Mi s-a împlinit dorința mea cea mai adâncă. Știu că ai să te bucuri și tu, pentru că ții la mine mai mult decât la orice.
Zâna i-a sărutat mâna, dar inima i se rupea de durere. Știa că în ziua nunții lui ea va muri și se va preface în spumă pe valuri.
Clopotele băteau, crainicii umblau pe uliți și vesteau logodna. La toate altarele, în cățui de argint, ardea ulei parfumat. Preoții cădelnițau și mirele și mireasa s-au prins de mână și au primit binecuvântarea episcopului. Zâna, în mătase și fir îmbrăcată, ținea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cântecele de sărbătoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei și la ceea ce pierduse.
Seara, prințul și prințesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfâiau și în mijlocul corăbiei era un cort de aur și de purpură cu perne scumpe. Aici aveau să doarmă însurățeii. Pânzele s-au umflat de vânt și corabia a început să alunece domol pe marea liniștită.
Când s-a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate și au dansat veseli pe punte. Zâna și-a adus aminte cum a ieșit ea din mare întâia oară și cum a văzut și atunci o petrecere pe corabie. A început și ea să danseze lunecând parcă prin aer ca o rândunică fugărită și toți au bătut din palme văzând-o cum dansează; și într-adevăr niciodată nu dansase așa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parcă ar fi călcat numai pe vârfuri de cuțit, dar ea nu simțea; inima o durea și mai tare. Știa că asta e cea din urmă seară când îl mai vedea pe prinț, pe omul pentru care își lăsase și țara, și părinții, pentru care își dăduse glasul ei cel frumos și suferise în orice clipă chinuri sfâșietoare, fără ca el să bănuiască măcar. Era cea din urmă noapte în care mai răsufla aerul pe care îl răsufla și el, în care mai zărea marea cea adâncă și cerul cu stele; o noapte veșnică, fără gânduri și fără vise o aștepta pe ea, care nu avea suflet și care nu putea să capete un suflet. Pe corabie veselia și petrecerea au ținut până târziu după miezul nopții și ea tot timpul a dansat gândindu-se numai la moarte. Prințul și-a sărutat soția, jucându-se cu părul ei negru și, braț la braț, s-au dus amândoi în cortul cel minunat.
Pe corabie era acum liniște, numai cârmaciul stătea la cârmă. Zâna s-a sprijinit cu coatele de marginea corăbiei și a stat uitându-se către răsărit și așteptând zorii; știa că cea dintâi rază de soare are s-o omoare. Și deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare, galbene la față ca și ea; și părul lor lung și frumos nu mai flutura în vânt; și-l tăiaseră.
- Am dat vrăjitoarei părul nostru, au spus ele, ca să-ți putem veni în ajutor și să nu mori mâine dimineață. Vrăjitoarea ne-a dat un cuțit, uite-l ce ascuțit este ! Până a nu răsări soarele, tu să înfigi cuțitul în inima prințului și sângele lui cald are să se prefacă în coadă de pește și tu ai să fii iar o zână a mării și ai să poți să te scobori iar la noi și să trăiești trei sute de ani și abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată și fără viață. Bunica e mâhnită și ea, fiindcă și părul ei alb a căzut ca și al nostru, tăiat de foarfecele vrăjitoarei. Omoară-l pe prinț și întoarce-te la noi ! Grăbește-te, că uite, la răsărit cerul s-a înroșit ! Acuși răsare soarele și tu mori !
Surorile au oftat adânc și s-au scufundat în valuri.
Zâna cea mică a dat la o parte perdeaua de purpură a cortului. Prințesa cea frumoasă dormea cu capul pe pieptul prințului. Zâna s-a aplecat, l-a sărutat pe frunte și s-a uitat apoi la cerul pe care începuseră să se întindă zorii, și după aceea la cuțitul cel ascuțit, și pe urmă iar la prinț. Prințul visa și în vis rostea numele prințesei; numai pe ea o avea în minte. Cuțitul a început să tremure în mâna zânei și ea deodată l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri roșii; și acolo unde a căzut cuțitul picături de sânge parcă au țâșnit din mare. Zâna s-a mai uitat o dată la prinț, apoi s-a azvârlit în apă și deodată a simțit că i se preface trupul în spumă.
Soarele a ieșit din mare; razele lui au căzut blânde și calde pe spuma mării rece ca moartea; și zâna n-a mai simțit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau sute de ființe străvezii, minunate la vedere; zărea prin ele pânzele albe ale corăbiei și norii roșii de pe cer. Vorba lor era melodioasă, dar era ca vocea unor duhuri fără trup; urechea omenească n-o putea auzi, tot așa cum ochiul omenesc nu putea să zărească acele ființe; zburau prin aer fără aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodată văzu că și ea are un trup ca și ele, un trup care se înălța încet-încet din spumă.
- Unde mă duc ? a întrebat ea, și vocea ei suna ca vocea unei ființe de pe altă lume, o voce ca a unui duh și pe care nici o muzică pământeană n-ar putea-o rosti.
- Te duci la fiicele aerului, au răspuns acele ființe din văzduh. Zânele mării n-au suflet nemuritor și nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu dobândesc dragostea unui om. Viața lor cea veșnică atârnă de o putere străină. Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot însă să-și capete unul făcând fapte bune. Zburăm către țările calde și ducem acolo răcoarea. Împrăștiem în aer mireasma florilor și aducem mângâiere și înviorare. Și după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face, căpătăm un suflet nemuritor și luăm parte la fericirea cea veșnică a oamenilor. Tu, biată zână a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit și de aceea poți și tu să capeți un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune.
Zâna cea mică și-a ridicat brațele străvezii către soare și acum, întâia dată în viață, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mișcare și viață. Zâna a văzut cum prințul și prințesa o căutau în toate părțile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi știut că ea se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prințesei, a zâmbit către prinț, apoi s-a urcat împreună cu ceilalți copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Ai putea să citești aici și alte basme de Hans Christian Andersen:
