de HANS CHRISTIAN ANDERSEN
Urmare la Mica sirenă (4)
 |
| Mica sirenă (5) |
- Da, vreau, a spus zâna cu glas tremurat și s-a gândit la prinț și la sufletul cel fără de moarte.
- Să știi însă, i-a mai spus vrăjitoarea, că o dată ce-ai căpătat înfățișare omenească nu mai poți să te prefaci iar în zână a mării. Nu te mai poți întoarce la surorile tale și la palatul tatălui tău, iar dacă prințul nu te iubește, nu uită de tatăl și de mama lui și nu ține la tine cu trup și suflet și nu ajungeți să fiți soț și soție, atunci tu nu capeți un suflet nemuritor. În ziua în care el se însoară cu alta, inima ta se rupe și tu te prefaci în spumă.
- Vreau ! a spus zâna și s-a făcut galbenă ca moartea la față.
- Să mai știi însă că trebuie să-mi plătești pentru asta, a zis vrăjitoarea, și nu-i puțin lucru ce-ți cer. Tu ai glas mai frumos decât au toate zânele și fetele din fundul mării; tu crezi că cu glasul tău ai să-l vrăjești, dar glasul tău trebuie să mi-l dai mie. Eu îți dau băutura, dar și tu trebuie să-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru că și eu trebuie să pun în băutura asta sângele meu; numai așa capătă tărie, ca o sabie cu două tăișuri.
- Dar dacă-mi iei glasul, atunci ce-mi mai rămâne ? a întrebat zâna.
- Chipul tău frumos, a răspuns vrăjitoarea, mersul tău legănat și ochii tăi care vorbesc; cu asta poți să farmeci o inimă omenească. Ei, ce zici, mai vrei ? Dacă vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plată și îți dau băutura.
- Da, da, vreau! a spus zâna, și atunci vrăjitoarea a pus cazanul pe foc ca să pregătească băutura fermecată.
- Curățenia e lucru bun, zise ea și șterse cazanul cu un mănunchi de șerpi.
Apoi s-a tăiat la piept și și-a picurat sângele în cazan; aburii închipuiau în aer tot felul de figuri schimonosite, că-ți era frică să te uiți la ele. Vrăjitoarea a mai aruncat în cazan o mulțime de alte lucruri și când a început să clocotească, s-auzea din cazan parcă ar fi plâns un crocodil. În sfârșit, băutura a fost gata; era limpede ca apa.
- Ia-o, că-i gata, a spus vrăjitoarea și i-a tăiat zânei limba și acum zâna era mută, nu mai putea nici să vorbească, nici să cânte.
- Dacă polipii vor să te prindă, când ai să treci iar prin pădurea mea, a mai spus ea, azvârle-n ei o picătură din băutura asta și atunci brațele și degetele lor se sfărâmă-n bucăți.
Dar zâna nici n-a avut nevoie să facă așa, pentru că polipii s-au dat înapoi speriați când au zărit băutura aceea care strălucea în mâna ei ca o stea scânteietoare. Zâna a trecut repede prin pădure, prin mâl și prin bulboană.
Când a ajuns la palat, făcliile în sala de bal se stinseseră. De bună seamă că acum dormeau cu toții. Ea de altfel nici n-a îndrăznit să intre, fiindcă nu putea să vorbească și avea de gând să-i părăsească pentru totdeauna. I se rupea inima de mâhnire. S-a furișat în grădină, a luat din straturile surorilor ei câte o floare și după ce-a trimis o mie de sărutări palatului a pornit-o în sus prin apa întunecată.
Când a ajuns sus, soarele încă nu răsărise. Zâna a ieșit pe mal lângă palatul prințului și s-a urcat pe scara de marmură. Luna lumina ca ziua. Zâna a băut băutura aceea tare și iute și când a băut-o parcă i-ar fi trecut un cuțit prin tot corpul și a căzut leșinată. Când soarele a răsărit, s-a trezit. În fața ei stătea prințul și se uita la dânsa cu ochii lui negri; așa de adânc se uita, că ea și-a lăsat ochii în jos. Atunci a văzut că nu mai are coadă de pește, ci două picioare albe și gingașe. Era goală și ca să-și acopere goliciunea s-a învăluit în părul ei lung și des. Prințul a întrebat-o cine-i și cum a ajuns acolo și ea se uita la el cu ochii ei adânci și albaștri, dar nu putea să vorbească. Atunci el a luat-o de mână și a dus-o în palat. Așa cum îi spusese vrăjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl făcea parcă ar fi călcat pe ace și pe cuțite ascuțite, dar răbda asta cu bucurie. Prințul o ținea de mână și lângă dânsul ea se simțea ușoară ca un fulg și tuturor le plăcea mersul ei legănat și grațios.
Au îmbrăcat-o în haine scumpe de mătase și muselină și acum era cea mai frumoasă din palat, atâta numai că era mută, nu putea nici să vorbească, nici să cânte. Roabe frumoase în haine de mătase și aur au venit și au cântat în fața prințului și părinților lui, regele și regina, și cântau una mai frumos decât cealaltă și prințul bătea din palmă și zâmbea către ele. Zâna s-a întristat pentru că știa că ea ar fi cântat mai frumos decât toate. Și se gândea: "O, dac-ar ști el că eu mi-am pierdut pe veșnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul !"
După aceea roabele au început să danseze. Dar iată, atunci, că zâna și-a ridicat deasupra capului brațele ei albe și frumoase, s-a înălțat în vârful picioarelor și a început și ea să danseze așa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare mișcare pe care-o făcea, frumusețea ei ieșea și mai mult la iveală, iar ochii vorbeau și privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor.
Toți erau fermecați, mai cu seamă prințul, și ea dansa mereu, deși ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuțit. Prințul a spus că de-acum înainte ea tot pe lângă dânsul are să stea și i-a dat voie să doarmă la ușa lui pe-o saltea de catifea.
A pus să-i facă haine bărbătești, ca să-l poată însoți călare. Plecau amândoi călare și umblau prin păduri pline de mireasmă, și ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri și păsările cântau prin frunze. Zâna s-a suit cu prințul pe munții cei înalți și cu toate că picioarele ei gingașe sângerau și ceilalți vedeau că-i sângerează și se speriau, ea râdea și mergea cu el mai departe, până ajungeau să vadă norii plutind dedesubtul lor ca niște stoluri de lebede în drum spre țări străine.
Acasă, în palatul prințului, noaptea când toți ceilalți dormeau, ea ieșea și se ducea pe scara cea largă de marmură; picioarele o usturau; și le băga în apa rece a mării și se gândea la cei din adâncime.
O dată, surorile ei au venit la braț și au cântat un cântec de jale și ea le-a făcut semn cu mâna și ele au văzut-o și i-au spus că plecarea ei i-a îndurerat pe toți. După aceea, au venit în fiecare noapte și o dată zâna cea mică a zărit departe în larg și pe bunică-sa, care de ani de zile nu mai ieșise la fața mării, și l-a zărit și pe tatăl ei, împăratul mării, cu coroana pe cap; întindeau amândoi brațele spre dânsa, dar nu îndrăzneau să vină așa de aproape de țărm ca surorile ei.
Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai dragă prințului. Îi era așa de dragă cum ți-i drag un copil cuminte și drăgălaș, dar s-o facă regină nici prin gând nu-i trecea; și ea, ca să capete un suflet nemuritor, trebuia să fie soția lui, că dacă nu, în ziua nunții lui avea să se prefacă în spumă.
Când el o lua în brațe și o săruta pe frunte, ochii ei parcă spuneau:
- Așa-i că îți sunt dragă mai mult decât orice pe lume ?
- Da, îmi ești cea mai dragă, spunea prințul, pentru că ai inima cea mai bună, ții la mine mai mult decât oricine și semeni cu o fată pe care am văzut-o cândva și pe care desigur că n-am s-o mai văd niciodată. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat și valurile m-au aruncat pe mal lângă un templu în care slujeau niște fete. Una dintre ele m-a găsit pe țărm și m-a scăpat de la moarte; abia de două ori am văzut-o. Numai pe dânsa aș putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfântă la templul acela și trebuie să rămâie acolo. De aceea soarta mea cea bună mi te-a trimis pe tine și de tine n-am să mă despart niciodată.
