de Hans Christian Andersen
Urmare la Mica sirenă (3)
 |
| Mica sirenă (4) |
- Va să zică am să mor și am să mă prefac în spumă de mare și n-am să mai aud muzica valurilor, și n-am să mai văd soarele ? Oare nu pot să fac nimic ca să capăt și eu un suflet nemuritor ?
- Nu, a spus bătrâna; s-ar putea asta numai dacă vreun om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie. Atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor. Ți-ar da suflet și totuși sufletul lui și l-ar păstra ! Numai că asta nu se poate întâmpla ! Tocmai ceea ce ni se pare nouă că-i frumos, adică coada noastră de pește, tocmai asta li se pare oamenilor urât; acolo la dânșii, ca să fii frumos trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.
Zâna a oftat și s-a uitat mâhnită la coada ei de pește.
- Mai bine să ne bucurăm de viața noastră așa cum este, a spus bătrâna. Să înotăm și să sărim prin apă trei sute de ani cât avem de trăit, după aceea ne rămâne vreme destulă să ne odihnim ! Deseară avem bal la curte !
A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pământ. Pereții și tavanul sălii de bal erau de sticlă groasă, dar străvezie. Sute de scoici uriașe, roze și verzui, stăteau în șiruri de o parte și de alta, și în fiecare ardea un foc albastru care lumina toată sala și se vedea și afară prin pereți, așa că marea era toată luminată. Se puteau vedea toți peștii, de tot felul, mari și mici, cum înotau pe lângă pereții de sticlă; unii aveau solzi roșii, alții îi aveau albi ca argintul sau galbeni strălucitori ca aurul. Prin mijlocul sălii curgea o apă largă și pe apa asta bărbații și femeile mării dansau după cântecul pe care-l cântau chiar ei. Oamenii de pe pământ n-au glasuri așa de frumoase. Zâna cea mică a cântat mai frumos decât toți și toți au bătut din palme după ce au ascultat-o. Și o clipă s-a bucurat și ea, fiindcă știa că are cea mai frumoasă voce de pe pământ și din mare. După aceea și-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea să uite pe prințul cel frumos și nici să uite părerea ei de rău că n-are și ea un suflet nemuritor cum are el. S-a întristat așa de tare, că s-a strecurat printre ceilalți și a ieșit din palat și, în timp ce toți cântau și se veseleau, s-a dus în grădină și a șezut acolo, mâhnită până în fundul inimii. Deodată a auzit cornul, sunetele lui pătrundeau înăbușit prin apă până la dânsa. Și ea s-a gândit: "Acum desigur că prințul pleacă cu corabia pe mare; mi-i mai drag decât tata și decât mama, și lui aș vrea să-i încredințez fericirea vieții mele. Am să fac tot ce am să pot ca să capăt și eu un suflet fără de moarte ! Surorile mele dansează în palat și nimeni nu mă vede. Am să mă duc la vrăjitoarea mării; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma mă duc la dânsa, poate că-mi dă un sfat și mă ajută !"
Zâna ieși din grădină și se duse către bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrăjitoarea. Nu fusese niciodată acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarbă de mare, era numai cenușiu și gol; la bulboane apa se învârtea ca niște roți de moară și tot ce lua cu ea ducea în adâncime. Zâna trebui să treacă prin aceste vârtejuri de apă ca să ajungă la tărâmul vrăjitoarei mării, iar aici alt drum nu era decât printr-un mâl care parcă fierbea și de care zicea vrăjitoarea că e nămolul ei. Casa era în mijlocul unei păduri foarte ciudate. Copacii și tufișurile erau polipi, pe jumătate animale, pe jumătate plante; erau ca niște șerpi cu sute de capete care ieșeau din pământ; ramurile erau brațe lungi și vâscoase, cu degete ca niște viermi mlădioși, și toate mădularele lor se mișcau mereu, de la rădăcini până în creștet. Tot ce puteau apuca din apă, apucau și nu mai lăsau. Zâna cea mică s-a oprit din mers, speriată; inima îi bătea cu putere; mai că s-ar fi întors înapoi, dar s-a gândit la prinț și la sufletul oamenilor și a căpătat curaj. Și-a strâns părul în vârful capului, ca să nu i-l apuce polipii, și-a încrucișat mâinile pe piept și s-a repezit înainte, așa cum se reped peștii prin apă, printre polipii cei urâcioși care își întindeau după ea brațele mlădioase ca s-o prindă. Vedea cum polipii tot ce apucau țineau strâns cu sutele lor de brațe subțiri, parcă-n lanțuri de fier. În brațele polipilor, oamenii care se înecaseră și căzuseră la fund erau ca niște schelete albe. Țineau în brațele lor vâsle și lăzi și ciolane. Într-un loc, zâna văzu cum polipii prinseseră o fată din neamul mării, ca și ea, și o sugrumaseră; priveliștea asta a speriat-o mai mult decât orice.
În sfârșit, a ajuns la o poiană mlăștinoasă prin care șerpi de apă, mari și grași, se târau și se rostogoleau și își arătau pântecele urâcios și gălbui. În mijlocul poienii era o casă făcută din ciolane albe de oameni înecați; vrăjitoarea mării ședea chincită jos și-i dădea din gură de mâncare unei broaște, așa cum dau oamenii zahăr unui pui de canar. Șerpi de cei grași și urâcioși i se încolăceau pe piept și pe umeri. Și ea vorbea cu ei și le spunea "puișorii mei".
- Știu ce vrei tu, a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să-ți fac pe plac pentru că numai necazuri ai să ai de pe urma lui, domniță frumoasă. Ai să-ți lepezi coada și în locul ei ai să capeți două proptele așa cum au oamenii, pentru ca prințul să se îndrăgostească de tine și tu să capeți un suflet nemuritor.
Și vrăjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca și șerpii au căzut jos zvârcolindu-se.
- Ai venit tocmai bine, a spus vrăjitoarea; dacă veneai mâine, după apusul soarelui, n-aș mai fi putut să fac nimic pentru tine, decât doar de azi într-un an. Am să-ți dau o băutură și cu băutura asta tu trebuie să te duci la țărmul mării, până nu răsare soarele, să șezi acolo pe țărm și s-o bei. După ce-ai s-o bei, coada are să ți se schimbe în mădularele acelea cărora oamenii le zic picioare. Dar să știi că are să te doară, ai să simți ca un cuțit prin tot corpul. Toți cei care au să te vadă au să spuie că ești cea mai frumoasă fată din lume. Ai să-ți păstrezi mersul tău legănat; nici o dănțuitoare n-o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să-l faci au să te doară picioarele ca și cum ai călca numai pe cuțite ascuțite și ca și cum ți-ar curge tot sângele. Dacă vrei să înduri toate aceste chinuri, eu îți dau băutura.
