de Hans Christian Andersen
Urmare la Mica sirenă (2)
 |
| Mica sirenă (3) |
Câteva clipe a fost așa de întuneric, încât nu se mai putea zări nimic, pe urmă, la lumina fulgerelor, toți cei de pe corabie s-au văzut; zâna căuta din ochi pe prințul cel tânăr. Deodată l-a zărit scufundându-se împreună cu corabia și pierind în apă. Mai întâi s-a bucurat că el are să ajungă jos la ea acasă, dar îndată după aceea s-a gândit că oamenii nu pot trăi în apă și prințul n-are să poată ajunge decât mort la palatul tatălui ei.
Nu, nu trebuie să moară, s-a gândit ea și repede a pornit înot printre bârnele și scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s-o lovească și s-o vatăme. Și atunci s-a dat la fund, apoi a ieșit mai departe din apă, până a ajuns lângă prințul care de-abia mai putea să înoate din pricină că valurile puternice îl acopereau mereu; brațele și picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoși clipeau gata să se închidă și chiar s-au închis și el ar fi murit desigur dacă n-ar fi fost zâna. La prins cu o mână și cu cealaltă i-a ținut capul deasupra apei și s-a lăsat cu dânsul în voia valurilor.
Dimineața s-a făcut iar vremea frumoasă, dar din corabie nu mai rămăsese nimic. Soarele a răsărit roșu, strălucitor, din apă și la razele lui, obrajii prințului parcă s-au înviorat, dar ochii tot închiși au rămas. Zâna l-a sărutat pe frunte și i-a dat într-o parte părul ud. I se părea că seamănă cu statuia din grădina ei din fundul mării. L-a mai sărutat o dată, dorind din tot sufletul ca el să mai trăiască.
Deodată a zărit în fața ei pământul, cu munți înalți și albăstrui, ale căror piscuri străluceau de zăpadă parcă ar fi fost niște lebede care făcuseră acolo popas. Jos, către țărm, erau păduri verzi și mai în față era o biserică sau o mânăstire, dar ea nu știa ce era și vedea că-i o clădire mare. În grădină erau lămâi și portocali și în fața porții palmieri. Marea făcea aici un mic golf și apa era liniștită, dar foarte adâncă. Zâna a înotat cu prințul până la o stâncă de lângă țărm presărată cu nisip alb și mărunt și l-a așezat pe nisip, sprijinindu-l așa ca să stea cu capul ridicat și cu fața la soare.
În clădirea cea mare și albă au început să tragă clopotele și în grădini s-au ivit o mulțime de fete. Zâna s-a ascuns după niște stânci care ieșeau din apă și și-a turnat spumă de mare în păr și pe piept ca să nu i se vadă fața și s-a uitat de după stânci să vadă cine are să vie la prinț.
N-a trecut mult și a venit o fată; întâi s-a speriat, dar îndată s-a dus repede și a chemat mai mulți oameni și zâna a văzut cum prințul și-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur zâmbindu-le tuturor, numai ei nu, și nici nu avea cum să-i zâmbească, fiindcă nu știa că ea îl scăpase de la moarte. Zâna s-a întristat și după ce l-au dus pe prinț în clădirea cea mare s-a scufundat și ea mâhnită în apă și s-a întors la palatul tatălui ei din fundul mării.
Fusese ea tăcută și gânditoare și mai înainte, acum însă s-a făcut și mai tăcută. Surorile au întrebat-o ce-a văzut sus, dar ea nu le-a spus nimic. În fiecare zi, și dimineața și seara, ieșea la fața apei și se ducea la locul unde îl lăsase pe prinț. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s-au copt, cum zăpada de pe munți s-a topit, dar pe prinț nu-l vedea nicăieri și de aceea de fiecare dată se întorcea acasă tot mai tristă. Singura ei mângâiere era să se ducă în grădină și să ia în brațe statuia cea frumoasă de marmură care semăna cu prințul. De flori nu se mai îngrijea și ele crescuseră ca niște bălării, năpădiseră cărările și acum își împleteau tulpinile și rămurelele cu crengile copacilor, așa că pe sub ele era întuneric de-a binelea.
De la o vreme nu s-a mai putut ține și a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inimă, și sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor și câtorva zâne ale mării, care n-au vorbit despre asta decât cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele știa cine-i prințul, văzuse și ea petrecerea de pe corabie și de la ea s-a aflat unde-i palatul lui.
Palatul acesta era clădit dintr-un fel de piatră galbenă, strălucitoare, cu scări de marmură, din care una ajungea chiar până la marginea mării. Cupole mari de aur se ridicau deasupra palatului și printre stâlpii care înconjurau clădirea erau statui care parcă erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odăi mărețe cu perdele de mătase și covoare pe jos și cu tablouri mari atârnate de pereți. În mijlocul sălii celei mari era o fântână țâșnitoare și apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa și plantele care creșteau în havuz.
Acum zâna știa unde stă prințul și acolo se ducea ea către seară și ședea pe apă până târziu noaptea. Se apropia de țărm mult mai mult decât s-apropiaseră celelalte, ba se ducea chiar până sub balconul de marmură care arunca o umbră lungă peste apă. Aici ea se oprea și se uita la tânărul prinț, care stătea pe balcon și credea că e singur în lumina lunii.
De multe ori îl vedea cum, seara, pornește pe mare pe o corabie cu stegulețe multe la catarg; pe corabie cânta muzica; ea asculta ascunsă în păpurișul verde și când vântul umfla vălurile ei lungi și albe ca argintul cine-o vedea credea că-i o lebădă care își întinde aripile.
Noaptea, de multe ori, când pescarii ieșeau le pescuit cu făclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre prinț și se bucura că-l scăpase de la moarte atunci când îl luase în brațe, pe jumătate mort, și-l purtase cu dânsa pe valuri. Și își aducea aminte cum șezuse el cu capul pe pieptul ei, și cum ea îl sărutase, prințul nu știa de asta nimic și nici măcar nu putea s-o viseze.
Zâna cea mică îi îndrăgea tot mai tare pe oameni și tot mai tare ar fi vrut să trăiască printre dânșii și lumea lor i se părea mult mai mare decât lumea ei din fundul mării; puteau să meargă cu corăbiile pe apă, să se urce pe munți până deasupra norilor și țările lor se întindeau, cu păduri și cu câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau o mulțime de lucruri pe care voia să le afle, dar surorile nu știau ce să-i spună și de aceea, într-o bună zi, a întrebat-o pe bunică-sa. Bunica cunoștea bine lumea de deasupra apei și-i zicea țara de deasupra mării.
- Când oamenii nu se îneacă, a întrebat-o zâna cea mică, atunci ei pot să trăiască mereu ? Nu mor și ei așa cum murim noi aici ?
- Ba da, a răspuns bunica, mor și ei și viața lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi putem să trăim și trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în spumă și n-avem nici măcar un mormânt aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morți și suntem ca papura cea verde, care dacă o tai nu mai înverzește niciodată. Oamenii însă au un suflet care trăiește mereu după ce trupul s-a făcut țărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Așa cum urcăm noi la fața apei și vedem țara oamenilor, așa se urcă ei până la un tărâm necunoscut și minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată.
