 |
| Budulea Taichii (7) |
Când eu mă hirotoniseam, Budulea cânta Vrednic este în rând cu ceilalți clerici. Peste câteva luni termină și el cursul și se gândea ca, după ce va fi stat vreo lună, două într-o mănăstire, să se facă diacon și să-și ieie părinții la sine în oraș.
- Da, mergem și noi, zicea Budulea cel bătrân, ca să fim împreună.
Dar el tot nu era cu desăvârșire vesel. Nu se mai îndoia că Huțu al lui are să ajungă cu vremea vlădică; însă ce folos, când vlădica nu avea nici nevastă, nici copii, ba chiar nici o casă a lui, ci locuia "la curte".
Deocamdată, însă, Huțu nu era decât scriitor la consistoriu, ticluia circulări, aduna date și făcea expuneri tabelare despre nașteri și încetări din viață, despre cununii, despre copiii de școală și despre sufletele din deosebitele parohii. Și îi era mare bucuria când putea să le facă părinților veniți la consistoriu împărtășire despre cele ce-a aflat.
Unul dintre puținii care voiau să li se facă mereu asemenea împărtășiri era preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, om luminat și îmbrăcat în reverendă de mătase, căptușită cu roșu. Când părintele Toda venea la ședințe, Budulea nu scăpa de el, ci trebuia să fie la masă împreună, ca să vorbească mai despre una, mai despre alta, în vreme ce părintele Toda asculta, lăsând mai ales pe Budulea să vorbească.
Și fiindcă era toamnă și strugurii se copseseră și timpul era frumos, părintele Toda a grăit zâmbind:
- Trebuie să vii pe câteva zile la mine. Dar bagă de seamă, căci am două fete mari, care sunt foarte șirete.
Budulea a zâmbit și a zis că nu poate, fiindcă și fiindcă, dar în cele din urmă tot n-avu ce face, și s-a hotărât să plece.
Părintele Toda avea o trăsură cu patru cai foarte frumoși; drumul era bun și călătoria foarte plăcută. Acasă, părintele Toda avea o casă mare, o curte largă și plină jur împrejur de grajduri, șoproane și hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, viței, porci grași și păsări o mulțime. În casă, în sfârșit, părintele Toda avea o bibliotecă măricică, scaunele și canapelele căptușite aici cu mătase, colo cu catifea, covoare pe jos și multe alte scumpeturi. El avea însă mai ales o protopopeasă, un fecior ca de douăzeci de ani, altul ca de zece și două fete mari.
Budulea era cam amețit și-și zicea în taină: "Părintele Toda trebuie să fie un om foarte fericit".
Simțind dar că se află într-un cuib de fericire, el era strâmtorat, umbla pe vârful degetelor, făcea mereu greșeli în construcția frazelor și era foarte nenorocit. Mai ales la masă atât era de zăpăcit, încât nici nu știa în care mână să ție cuțitul și în care furculița, și aceasta mai ales fiindcă ședea între protopopeasa și Elena, fata mai mare a protopopului, care și ea părea cam zăpăcită, căci nu vorbea nimic și se uita din când în când serioasă la el.
După masă el mai începu să răsufle. Fetele se puseră la clavir, și Malci, cea mai tânără, care numai acum câteva luni se întorsese de la călugărițe, începu să cânte mai întâi o arie nemțească, apoi una românească, sosită de curând de la București.
Budulea Taichii era încântat, căci n-auzise clavir de când fusese cu cei doi copii de boier, și acum parcă i se împrospătaseră acele timpuri. În urmă cântă dar și el Sub această neagră stâncă, apoi Adio la Moldova, Sus la munte ninge, plouă, apoi un cântec pe care-l știa de la Cocorăști, iar fetele și protopopeasa îl rugau mereu să cânte.
- Trebuie să știți, zise el, că taică-meu e cimpoieș.
- Și afară de aceasta e un om minunat, adause părintele Toda mișcat. De câte ori îl văd, îmi aduc aminte pe fie iertat taică-meu, care și el era scurt, gros, rotund la față și zâmbea totdeauna ca bătrânul dumitale.
Huțu era foarte fericit când auzea că taică-său samănă cu taica protopopului, și fiindcă era fericit, era vesel peste obiceiul său și nu se mai simțea strâmtorat, ba după ce a ieșit prin grădină, el însuși a cerut brațul Elenei și a râs din toată inima când Elena, mai nainte de a-i da brațul, i-a zis: "Se cuvine oare unui cuvios părinte să ceară brațul unei femei nemăritate ?"
A râs atunci și părintele Toda, iar protopopeasa a grăit: "Nu-l lăsăm să se facă călugăr. Țineți-vă de el, fetelor: trebuie să-l însurăm !"
Și fetele se țineau de el, și el era vesel, și roșea, și se simțea bine. Când a plecat apoi, protopopeasa l-a întrebat când mai vine și nu i-a dat drumul până ce n-a făgăduit că vine pe ziua de Sfânta Maria, când era numele ei; fetele au zis că se duc ele să-l ia și să-l aducă pe sus, ca pe un fugar, iară părintele Toda s-a sărutat cu el, apoi l-a petrecut până la trăsură, i-a strâns mâna și iar l-a îmbrățișat.
Întorcându-se dar spre oraș, Budulea Taichii era foarte gânditor și, sosind la consistoriu și făcând expunerile tabelare, el era mereu gânditor, încât oricine putea să vadă că dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus pe gânduri.
Fiind însă că omul care se gândește mult scapă și câte o vorbă, și fiindcă Huțu ținea la părintele Toda, el vorbea despre dânsul, și îl lăuda, și spunea că și protopopeasa e o doamnă prea cumsecade. Pentru aceea îl necăjeau cu fetele protopopului, și el nu se supăra, căci nu știa să se supere, dar se tulbura, și atunci îl necăjeau cu atât mai vârtos. Iar când preasfinția-sa părintele episcop auzea că-l necăjesc pe Budulea, zâmbea și el.
Într-o zi, ieșind în grădină, preasfinția-sa s-a oprit privind la Huțu, iar când Huțu s-a dus să-i sărute mâna, l-a tras nițel de mână, ca și când ar voi să-l ducă cu sine.
Huțu a plecat dar în urma lui. În grădină, preasfinția-sa s-a așezat pe o laiță, apoi a început să-l ia pe Huțu pe departe, să-l întrebe despre parohiile vacante, să-i ceară părerea despre propunerile ce ar fi să se facă viitorului sinod, iar în vremea aceasta îl scruta mereu cu privirea.
- Când mergi la mănăstire ? întrebă el în cele din urmă.
- Când veți porunci preasfinția-voastră.
- Prea bine, fiule ! răspunse episcopul, apoi rămase câtva timp pe gânduri. E frumoasă hotărârea ce ai luat, dar te gândește că, după sfintele noastre așezăminte, timpul ce vei petrece la mănăstire îți este dat spre a te chibzui și spre a-ți da seama dacă nu mai e nici o dorință lumească în inima ta și dacă poți să te dai cu întregul tău suflet vieții cuvioase. Dumnezeu nu voiește jertfă de silă și mănăstirea e locaș de scăpare pentru cei ce nu mai au ce să caute în viață. Dacă voiești dar să aduci viața ta jertfă întru folosul bisericii lui Hristos, te gândește că jertfa trebuie să-ți fie curată, pentru ca ea să poată fi bine primită de către cel ce străbate și cele mai ascunse taine ale inimii omenești.
După aceste el se ridică, întinse mâna spre sărutare și-i sărută fruntea, grăind mișcat:
- Cugetul curat e podoaba creștinului, fiul meu !
