de Ioan Slavici
Urmare la Budulea Taichii (5)
VI
 |
| Budulea Taichii (6) |
Trecuseră ani la mijloc, și toți știam că Huțu are să se facă călugăr. Încă la începutul vacanțelor el plecase cu o familie din țară, căreia îi fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia să treacă pe la băile din Germania, prin Svițera, pe la Paris și apoi să se întoarcă la Viena, ca să-și lase copiii într-un institut. Atât știam noi, cei rămași în urmă, dar și atât era destul pentru ca să ne simțim cu toții măguliți.
Cu deosebire, dascălul Clăiță era mereu dus și, oricând îi venea câte-o scrisoare de la Huțu, o citea mai nainte fiecărui sătean în parte, apoi venea cu ea la oraș, unde știa că sunt mulți de aceia care sunt gata de a se bucura de dânsul. Și când stătea, și când vorbea, și când umbla pe uliță, el se uita mereu la dreapta și la stânga și napoi, ca să vadă dacă nu se mai ivește cineva, care să-l întrebe despre Huțu, ba-i părea că toată lumea îl arată cu degetul zicând: "Iată, ăsta e dascălul Clăiță din Cocorăști !"
Mai mică, dar tot destul de mare, era bucuria noastră, a celor ce crescuserăm împreună cu dânsul.
Huțu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care episcopul mai adăugase dintr-al său un mic ajutor, pentru ca, terminând cursul de filozofie, să se întoarcă la teologie și să intre în rândul călugărilor. Toate aceste ne măguleau pe noi, cei ce ne pregăteam pentru preoție, căci Budulea Taichii și pe viitor avea să fie unul dintr-ai noștri, și unul cu care chiar de pe acum ne făleam.
Cu toate aceste, Buduleștii erau triști și gânditori. Spunea Budulea că are un fecior care a plecat cu un boier din țară, spunea că i s-au dat bani de la împărăție, ba chiar și de la Vlădică, fiindcă așa om cu carte nu se mai găsește, dar nu le spunea decât așa, cam cu jumătate de gură. Căci el, înainte de toate, parcă nu mai credea că Huțu se mai întoarce, după ce s-a dus atât de departe. Apoi parcă nici nu mai era feciorul lui: îi venea greu să-i zică: "Huțule, dragul taichii !", îi venea greu să stea înaintea lui; nu mai știa să vorbească cu el, ba când se gândea că s-ar mai întoarce odată la casa lui, îl cuprindea îngrijorarea, fiindcă nu știa unde l-ar putea pune, și simțea că i-ar fi rușine de casa părinților săi și de părinții săi. Pentru că Huțu nu mai cerea nimic de la el, și el cu nevasta lui parcă nici nu mai aveau pentru ce să trăiască, și poate că era bine ca ei să moară, ca să nu-i mai fie cu prostia lor de greutate.
La multă bucurie se așteptase Budulea, și acum ar fi dorit ca să se fi așteptat la mai puțină.
El nu mai cânta nici din vioară, nici din cimpoi, nici din fluierul din șerpar, nu mai mergea la lucru, ci stătea ziua întreagă pe prispa casei și privea din când în când la Safta, care ședea torcând la cellalt capăt.
Erau duși amândoi într-o lume frumoasă, dar pierdută pentru dânșii. Și când îi era foarte greu, Budulea se uita lung la Safta, apoi grăia:
- Să nu grăiesc în ceas rău, dară Dumnezeu să-i facă dascălului parte din partea ce el ne-a făcut nouă.
Căci Budulea era amărât și trebuia să se răsufle și el câteodată. După aceea, Budulea a venit la mine și m-a rugat să-i scriu o scrisoare lui Huțu, pentru ca să vie acasă.
M-am uitat la el și am luat pană și hârtie ca să scriu.
- Uite, îmi zise el atunci, să-i scrii așa: "Huțule, dragul taichii, și Huțule, dragul maichii, — tocmai așa să-i scrii. Eu, taică-tău, și eu, maică-ta, îți scriem să vii acasă, fiindcă n-avem alt copil și suntem oameni bătrâni și proști și vrem să te vedem, și-ți adă cărți cu tine, ca să-nveți mai departe, ca să vedem și noi cum înveți, și Dumnezeu să te poarte în căile tale." Și să scrii apoi dedesubt: "Eu, Lăpădat Budulea, taică-tău, și eu, Safta, maică-ta, care-ți ducem dorul".
După aceea Budulea a râs și a zis că-i bine, iară eu am pus scrisoarea la poștă și am trimis-o lui Huțu, care-mi fusese prieten în copilărie și la care țineam și acum, fiindcă era feciorul lui Budulea cel cu fluierul în șerpar.
Iară Huțu a primit scrisoarea, a citit-o și s-a întors, apoi s-a dus să sărute mâna episcopului, a venit să strângă mâna mea și a mers încet acasă la părinții lui.
De aici înainte Budulea nu mai ședea pe prispă și nu mai era gânditor, ci venea iar la oraș și le spunea drumeților că are un fecior care a fost la școlile împărătești, și acum e scriitor la episcopie, căci Huțu urma cu noi la cursul clerical și era în același timp arhivar consistorial. Dascălul Clăiță nu era prea mulțumit de această prefacere a lucrurilor, dar Huțu îi adusese din Viena un glob pentru școală, o hartă a Europei și un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai adusese și pentru cele trei fete încă nemăritate câte ceva, îi arătase, în sfârșit, că oriunde omul poate să învețe, dacă voiește, și că viața din orașele mari e prea plină de încercări și nu e pentru un om hotărât a-și petrece viața în cuvioasă retragere. Clăiță se plimba dar și zicea că e mare cinste pentru Cocorăști că tocmai unul din sat ar fi umblat prin țări străine, să fi stat la Viena și să fie la episcopie.
Eu, în sfârșit, eram iar prietenul și fratele mai mic al lui Huțu. Căci, deși intrând cu șase clase în teologie, eram un an înaintea lui, simțeam totdeauna întâietatea pe care i-o dădea vârsta, darurile firești și cunoștințele întinse ce-și câștigase printr-o muncă serioasă și necurmată. Pentru noi toți el era un fel de izvor de lămurire și de sfaturi bune, pentru toți un prieten blând și îndatoritor.
Chiar când râdeam de dânsul, căci avea unele apucături de care trebuia să râzi, nimeni nu râdea mai din toată inima decât dânsul.
Mai presus de toate era stângăcia lui, când se vedea față cu femeile. Pătruns de un respect nemărginit pentru sexul frumos, cum zicea el, stătea totdeauna drept, zâmbea cu multă bunăvoință și era cel mai nenorocit om dacă, vorbind, se întâmpla să nu fie mulțumit cu construcția frazei ori cu accentuarea cuvintelor. Îndeobște vorbea rar și răspicat, dar când erau femei de față, se vedea că alege și cumpănește fiecare vorbă. Și tot atât de măsurate îi erau mișcările. Îi trecea o roșață vie când se vedea apropiat de o femeie ori când vreuna ar fi scăpat ceva din mâini și altul s-ar fi arătat mai sprinten decât dânsul.
Pe lângă toate aceste mai era și dedat călugăriei din creștet până în călcâi, ceea ce-l făcea cu atât mai — nu știu cum să zic — pentru femei: le plăcea să-l necăjească și rar se-ntâmpla ca domnul Mihai Budulea să nu șadă cu totul aproape între două preotese, fie chiar mai bătrânioare, căci el se pricepea la glumă, și așa toți și toate împrejurul lui se adunau, afară de două: Livia, de care el rămânea mereu departe, și Mili, copila cu genele dese, care rămânea totdeauna departe de dânsul.
