09.04.2014

Budulea Taichii - Capitolul VIII

de Ioan Slavici

Urmare la Budulea Taichii (7)


budulea-taichii-8
Budulea Taichii (8)




VIII

Budulea Taichii se afla în mare strâmtorare. Pe când umblase la școala din sat, știa lămurit c-ar dori să ajungă și el odată dascăl, ca Clăiță. În urmă, când stătea la domnul Wondracek, voia cu totul hotărât să se facă profesor, ca Wondracek. Mai în urmă, când umbla la gimnaziu, nici nu se mai îndoia că se va face profesor de gimnaziu, ca toți profesorii săi. Acum, în sfârșit, când era arhivar consistorial, stătea zăpăcit, căci nu știa: să se facă episcop ori protopop, ca preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, care avea reverendă de mătase, protopopeasă și două fete mari, dintre care una pentru care orice episcop îl putea pizmui ?
Budulea Taichii își închipuia că e protopop, că are copii și nevastă, că Budulea cel bătrân le face copiilor câte un fluieraș și că maică-sa, Buduleasa... Nu !... el nu-și putea pierde timpul cu asemenea închipuiri, căci era arhivar consistorial și trebuia să lucreze.
Opt zile înainte de Sfânta Marie, Budulea Taichii, dus pe gânduri precum era, a rupt în patru o jumătate de coală de hârtie, apoi a cocoloșit cele patru bucăți în palmă și, ridicându-se de la masă, le-a băgat în buzunar.
Nu era nici o pagubă, deoarece el, mai nainte de a fi rupt hârtia s-a uitat bine la ea, dacă e în adevăr maculatură scrisă pe amândouă părțile și dacă n-a mai rămas pe o parte ori pe alta vrun mic locșor ce-ar mai putea să fie întrebuințat la calcule de ocazie; vorba e, însă, că această rupere și cocoloșire a bucăților de hârtie era un semn rău și că în ziua următoare el a rupt în patru o jumătate de coală, care nu era scrisă decât pe o parte, și cocoloșind cele patru bucăți nu le-a băgat în buzunar, ci le-a aruncat una câte una afară pe fereastra deschisă, ceea ce era un semn și mai rău.
A treia zi, în sfârșit, el a rupt în patru o bucată de hârtie cu desăvârșire albă și n-a cocoloșit decât pe una din cele patru bucăți, lăsând pe celelalte trei pe masa consistorială, și plecând acasă cu gândul de a scrie preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter Avesalon Toda o scrisoare, în care îi dorește preastimabilei doamne toate fericirile și o roagă de iertare că nu poate veni deoarece înalt preasfințiasa părintele episcop a binevoit a-l însărcina să meargă la Cocorăști ca să stăruiască pentru înființarea unei a doua școli, plănuite foarte demult, și a crezut că trebuie să aleagă sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului pentru aceasta, fiindcă satul e adunat și așa mai departe.
Iară după ce a dat scrisoarea la poștă, el s-a întors ca să bage în buzunar bucata cocoloșită și să strângă pe celelalte trei în saltarul mesei, a luat binecuvântarea arhierească și a plecat la Cocorăști ca să stăruiască în sensul scrisorii ce o trimisese preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter Avesalon Toda.
Acasă toți erau bine. Ca cel mai întâi, dascălul Clăiță, norocitul părinte a trei fete măritate, ședea mereu în jețul ce-i dăruise de ziua lui ginere-său, popa din Clădeni. De câțiva ani stupii ieșiseră de minune, pomii dăduseră rod bun și dascălul Clăiță era jur împrejur vestit pentru mierea și pentru soiurile lui de poame, iar dascălul Clăiță își scotea vestea bună în bani gata. El își cumpărase o vie, și acum se gândea să-și mai zidească și o casă, pentru ca la vreme de bătrânețe să se poată retrage în colibioara lui, cum avea el obiceiul de a-și numi viitoarea casă.
Cât pentru cele trei fete încă nemăritate, el își avea planul gata. Pe Mili ar vroi să o mărite după vreun plugar, fiindcă Livia îl încredințase că nu e lucru mai frumos decât a fi plugăriță; copila era însă prea gingașă, prea se ținea, și așa trebuia să o mărite după un popă, ba încă se poate chiar după vrun notar, căci era făcută să fie doamnă. Pentru aceea el îi făcuse și zestre, și acum zâmbea așa în el când se gândea că numai el singur știe despre aceasta. Linica trebuia să se mărite după un dascăl, pentru ca să aibă ginere pe care să-l lase la locul său la școala din Cocorăști. Cea mai mică, în sfârșit, trebuia să se mărite după un plugar, pe care să-l ia ginere în casă.
Și fiindcă toate aceste erau bine și statornic puse la cale, dascălul Clăiță ședea în jeț, zicea că e bine ca omul să aibă copii, și nu-și mai bătea capul decât cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era și meseria lui de învățător. Căci acești copii știau acum mai mult decât știuse odinioară dascălul și, pentru ca să știe, el trebuia să-i învețe. Trecuse vremea slovelor, pe care acum le numeau potcoave. Apoi, afară de Biblie, școlarii mai învățau și istorie, iară globul de pe masă, hărțile și tabelele zoologice de pe perete erau tot atâtea dovezi că și dascălul Clăiță învățase mult de o bucată de vreme. Câteodată îi trecea așa prin minte gândul că mai sunt o mulțime de lucruri pe care ar putea să le învețe; dar el se plimba nițel, se încredința pe sine însuși că, la urma urmelor, un dascăl nu trebuie să învețe decât ceea ce stă în circularele consistoriale, și iar se punea în jeț, fiindcă îi plăcea prea mult să șadă în jeț.
Budulea cel bătrân n-avea jeț, dar el ședea pe prispa casei, și ședea tot așa de bine ca și dascălul în jeț. Ce-i drept, el nu mai zâmbea când vorbeai cu el, fiindcă era om trecut cu anii și trebuia să fie totdeauna așezat și cuviincios.
Trecând de-a lungul uliței, oamenii îi dădeau binețe; mergând la biserică, el nu mai stătea la fund, ci dinainte, numaidecât lângă strana din stânga. Apoi, când mergea la oraș, toată lumea stătea de vorbă cu el, părintele arhidiacon și părintele protosincel îi strângeau mâna. Părintele arhimandrit îl întreba ce mai face, ba odată chiar însuși episcopul s-a oprit în loc, a vorbit cu el și i-a dat binecuvântarea arhierească; un om dar căruia i se întâmplă toate aceste trebuia să fie plin de bună-cuviință și să nu râdă mereu când vorbește cu alții. Afară de aceasta, el avea un fecior care în curând trebuia să ajungă arhidiacon, cu brâu roșu și mai mare decât toți protopopii, fie bărbile lor cât de lungi și oricât de albe. Era mulțumit Budulea cel bătrân și ședea tihnit pe prispa casei, așteptând ziua când va fi să plece cu nevastă-sa la oraș, pentru ca să trăiască la bătrânețe sub același acoperământ cu fiul său.
Buduleasa, în sfârșit, ședea și ea pe prispă și torcea: era însă cu toate aceste foarte bătrână. Căci gândurile îl îmbătrânesc pe om, și ea avusese multe gânduri în viața ei. Grele însă, cu totul grele nu-i erau gândurile decât acum, de când Budulea se plângea că feciorul său nu vrea să se însoare, iară pe ea a pus-o păcatul să zică:
- Se vede că bunul Dumnezeu așa vrea, ca el să ispășească păcatele mele...
Budulea cel bătrân s-a mâniat, s-a făcut roșu ca racul și a zis că minte, că Dumnezeu n-are nici un amestec în trebile lui, a trântit ușa și a ieșit afară ca să se pună pe prispa casei; de atunci însă el nu se mai plânge de nimic.
De aceea Buduleasa șade la cellalt capăt al prispei și, șezând, îi vine nu știu cum, parc-ar voi să fie moartă de mult.
Câteodată, când șade pe prispă, vine Mili a dascălului, ca să vadă ce mai face, și atunci vorbesc mai despre una, mai despre alta, și vorbesc și despre Huțu, fiindcă Huțu e feciorul Budulesei, și Mili știe că-i pare bine leichii Saftei când cineva-i vorbește despre el și-i spune tot lucruri bune. Atunci Buduleasa se înseninează, dar când Mili pleacă, privește lung, foarte lung în urma ei, parcă ar voi să zică: "S-a dus", apoi zice în gândul ei: "De ce n-a lăsat Dumnezeu să fie dascăl ?" Apoi intra în casă, se punea într-un ungher și începea să plângă așa singură și fără nici un cuvânt.
Budulea cel bătrân, care ședea mai departe pe prispă, știa prea bine că ea plânge; om fără de inimă ce era însă, nu se mișca din loc, ci stătea așa; cel mult, pentru ca să nu stea fără de nici o treabă, își scotea fluierul din șerpar, îl privea din toate părțile, apoi, la mare nevoie, îi mai număra și găurile, și le număra mereu, până ce Safta nu ieșea iar pe prispă.
Le părea dar bine tuturora că Huțu a venit de Sfânta Marie acasă, ba dascălul Clăiță ar fi voit să tragă clopotele, pentru ca tot satul să știe că "dnul Budulea al nostru" a venit la Cocorăști.
Căci acum el nu voia să-i mai zică "Huțule", și când Huțu îl ruga să-i zică precum i-a zis totdeauna, el răspundea: "Ferească Dumnezeu ! Fiecărui om ceea ce i se cuvine. Pentru că să vezi d-ta: trebuie să am și eu bucuriile mele, dnule Budulea."
Huțu cu toate aceste se ținea de obiceiurile lui; îi zicea dascălului "jupâne învățător", ca totdeauna, săruta mâna dăscăliței, precum era deprins din copilărie, și le zicea fetelor "Linico" și "Mili dragă", ca mai nainte, ceea ce era bine, fiindcă fetele nu se supărau și dascălului îi părea bine. Ca om care știa ce i se cuvine fiecăruia, dascălul Clăiță nu cerea decât ca fetele să nu îndrăznească a-i zice dlui Budulea "nene Huțule", iară Mili și Linica, fiind niște fete binecrescute și ascultătoare, nu mai ziceau "nenea Huțu" decât atunci când nu era de față nici Huțu, nici dascălul, ceea ce nu era bine, deoarece Huțu se supăra, căci era deprins ca fetele să-i zică "nene Huțule".
Mai era Huțu supărat și pentru că Mili tăcea mereu și se uita la el ca și când ar fi supărată, ba, când ședeau la masă, și el povestea despre zilele petrecute la casa preacucerniciei sale părintelui Avesalon Toda, ea s-a ridicat fără de nici un cuvânt de la masă și nu s-a întors decât peste câtva timp.
Fiind dar că el ținea ca Mili să nu fie supărată, după-amiazăzi, când au ieșit în grădină ca să vadă dacă strugurii s-au copt, a căutat să fie singur cu dânsa și a întrebat-o pentru ce s-a supărat.
Ea a zâmbit și a zis că nu e supărată. El însă vedea că e supărată, și a apucat-o de mâini, și s-a uitat lung și cu dragoste în ochii cei cu gene dese, și a zis:
- Ești supărată. Ea a tăcut și nici n-a zis că-i pare bine, nici n-a zis că, da, e supărată, fiindcă ar fi trebuit să spuie pentru ce, și aceasta nu era cu putință.
- Mili dragă, a zis iar Huțu, supărat acum și el, tu știi că eu te iubesc pe tine. Pentru ce nu-mi spui dar ca să știu, fiindcă n-ai de ce să te superi. Uite, dacă ți-a spus cineva ceva, a grăit un neadevăr, dac-am zis chiar eu vro vorbă care te-a supărat, nu m-ai înțeles bine. Uite, urmă el iar, și atunci îi luă capul între amândouă mâinile, ca să o poată privi cu mai multă stăruință, spune-mi, pentru că tu știi că te iubesc și mi-e greu când te văd supărată.
- Zău că nu sunt supărată ! a grăit acum Mili, și ea spunea adevărul, fiindcă nu mai era supărată, și-i râdeau pe sub genele dese amândoi ochii mărunți.
Dnul arhivar consistorial Mihai Budulea ar fi voit s-o sărute, atât îi părea de bine când o vedea râzând astfel cu amândoi ochii, dar n-o sărutase de mult și-și pierduse deprinderea; el s-a mulțumit dar a-i strânge obrajii cu căldură între palme și a plecat mai departe, căci acuma toate erau bune și bine puse la cale.
- Nene Huțule, a zis ea mai târziu, cam cu jumătate de gură. E adevărat că nu te mai faci călugăr ?
- Cine ți-a spus că nu mă fac ? întrebă el speriat.
- Nimeni, dar zic eu așa !
- Nu, dragă, nu-i adevărat, răspunse Huțu cu un fel de părere de rău.
Ea n-a mai zis apoi nimic; ar fi voit însă să-l apuce de mână, ca să i-o sărute, dar nu putea, fiindcă el nu era încă călugăr.
Acum era aproape de masa cea mare din grădină, la care ședeau dascălul cu dăscălița și cu Linica. Huțu parc-ar fi voit să se întoarcă înapoi, ca să întrebe pe Mili pentru ce l-a întrebat dacă nu se mai face călugăr, dar nu se putea, și așa s-a mulțumit a se întreba pe sine însuși: "Pentru ce oare m-a întrebat și pentru ce se bucura când am răspuns că nu ?"
Au trecut apoi toamna și iarna, iară în primăvară, la Duminica Tomei, s-a întrunit Sinodul. Părintele Mihai Budulea ne era referent școlar și ne bucuram cu toții când el ne raporta despre starea învățământului, arătând câți școlari, câți învățători, câte școale, cum stau la noi și cum în alte țări și la alte popoare trebile, și ne bucuram mai ales când el își făcea în urmă propunerile, vorbind așezat și înțelept ca totdeauna. Era de față și dnul deputat sinodal, inspector școlar din cercul Cocorăștilor și învățător emerit, Pantelemon Clăiță, și nemaiputându-se stăpâni, el trase pe vecinul său de mânecă și-i grăi încet:
- Îl cunoști, mă rog ? A ieșit din școală de la mine. E feciorul lui Budulea, cimpoieșul de la noi. Mi-e ginere.
În urmă ni l-au ales protopop, deși era om tânăr.
- Ții minte, îi zisei în ziua alegerii, când eram în pădure și-mi spărgeai alune ?
- Dar tu, îmi răspunse el, ții minte când îmi ajutai să port coșul cu pește ?
Iar după aceea ne-am îmbrățișat și eram fericiți ca în copilăria noastră.
Acum, în sfârșit, primesc o scrisoare: mă poftește la botez. Un nou Budulea, Budulea Bunicului ! Și mai întrebați dacă-mi pare bine ? Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că numai visez bucuria ce simt.
Îl văd înaintea mea pe Budulea cel bătrân râzând ca omul care a pus la cale o glumă bună.
În văd pe dascălul Clăiță stâmpărat și zicând: "Acest băiat, care s-a născut acum, e nepotul meu. Pentru că să vedeți d-voastre: eu am avut șase fete, dintre care cea mai mare, pe care gândeam s-o mărit după ginere-meu, după ce va fi ieșit dascăl, s-a măritat după dascălul din Strântea, a doua s-a măritat după Mitrea lui Buduc, care acum e ctitor la biserică, pe a treia a luat-o ginere-meu, popa din Clădeni, cele două mai mici iată-le aci, iar Mili s-a măritat după ginere-meu, protopopul, și a născut pe acest copil, care acum e nepotul meu!"
O văd apoi pe maica protopopului stând într-un colț, cu ochii plini de lacrimi și zicând încet: "Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunătățile tale și eu nu sunt vrednică de bucuriile ce mi-ai dăruit !" .
Îl văd însă, înainte de toate, pe el, stând la patul ei și privind în tăcută uimire la mamă și la copil.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu, Doamne, cu nemărginită înțelepciune ai întocmit lumea și frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaș de viețuire !

Sfârșitul nuvelei Budulea Taichii

Sursa foto

Găsești povestirea pe scurt a nuvelei pe blogul Povestiri de lecturi școlare !

Dintre nuvelele lui Ioan Slavici, mai poți citi pe acest blog: