de Edmondo de Amicis
În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la Custoza, vreo șaizeci de soldați dintr-un regiment de infanterie din armata noastră, fură trimiși să ocupe o casă părăsită de pe un deal.
De-abia sosiți, se văzură deodată atacați de două companii de austrieci, care năvăliră pe neașteptate din mai multe părți.
O ploaie de gloanțe îi sili să se adăpostească și să se baricadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câțiva morți și răniți.
Îndată ce înțepeniră bine ușile cu drugi de fier, soldații alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, și începură un foc des și bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceștia se apropiau încetul cu încetul, rânduiți în semicerc, răspunzând și ei tot cu aceeași tărie.
Acei șaizeci de soldați italieni erau comandați de doi ofițeri inferiori și de un căpitan: om strașnic, înalt, slab, cu mustața și cu părul cărunt.
Printre soldați se afla și un mic toboșar din Sardinia, băiat cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici vârsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheș la față și avea niște ochi negri în fundul capului, care străluceau ca două scântei.
Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul de sus și poruncile ieșeau din gura lui ca niște pocnituri de pușcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică tulburare.
Micul toboșar, galben la față, se suise pe o măscioară și întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe afară. El zărea printr-un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintând puțin câte puțin.
Casa era așezată pe malul unui povârniș, spre care da o singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre dădeau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau fața și laturile casei, iar povârnișul din dos rămăsese cu totul liber.
Lupta era crâncenă: gloanțele cădeau ca grindina, găureau și crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe dinafară și pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mobile; azvârleau așchii de lemn; răspândeau un nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, toate acestea zburau șuierând prin casă și făceau un zgomot asurzitor.
Din când în când cădea câte un soldat. Tovarășii îl trăgeau la o parte. Alții mergeau șovăind prin odăi, ținându-și rănile cu mâinile.
În bucătărie se și afla un mort întins la pământ, cu capul zdrobit de gloanțe; afară, brâul vrăjmașilor se strângea mereu.
Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se tulbură puțin și ieși repede din odaie, urmat de un sergent. După câteva minute, sergentul se întoarse și chemă pe micul toboșar. Băiatul veni într-o fugă, urcându-se după el pe o scăricică mică și intrând în podul casei, unde văzu pe căpitan proptit de fereastră și scriind repede cu creionul pe o bucățică de hârtie.
Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu acea privire adâncă și rece, dinaintea căreia fiecare soldat tremura, și zise cu asprime:
- Toboșarule !
Toboșarul duse mâna la chipiu.
- Ești îndrăzneț, băiete ?! îl întrebă căpitanul.
Ochii băiatului scânteiară:
- Da, domnule căpitan !
- Uită-te într-acolo ! îi zise căpitanul, împingându-l spre fereastră. În vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. Ia acest bilet, agață-te de frânghie, coboară-te jos pe fereastră, ia-o la fugă pe povârniș, străbate valea, sosește la ai noștri, și dă biletul celui dintâi ofițer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă-ți ranița și cingătoarea !
Băiatul lepădă ranița și cingătoarea; ascunse biletul în sân. Sergentul azvârli funia pe fereastră, înțepeni un căpătâi în drugii de fier, iar căpitanul ajută pe băiat să iasă pe o ferăstruie.
De-abia sosiți, se văzură deodată atacați de două companii de austrieci, care năvăliră pe neașteptate din mai multe părți.
O ploaie de gloanțe îi sili să se adăpostească și să se baricadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câțiva morți și răniți.
Îndată ce înțepeniră bine ușile cu drugi de fier, soldații alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, și începură un foc des și bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceștia se apropiau încetul cu încetul, rânduiți în semicerc, răspunzând și ei tot cu aceeași tărie.
Acei șaizeci de soldați italieni erau comandați de doi ofițeri inferiori și de un căpitan: om strașnic, înalt, slab, cu mustața și cu părul cărunt.
Printre soldați se afla și un mic toboșar din Sardinia, băiat cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici vârsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheș la față și avea niște ochi negri în fundul capului, care străluceau ca două scântei.
Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul de sus și poruncile ieșeau din gura lui ca niște pocnituri de pușcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică tulburare.
Micul toboșar, galben la față, se suise pe o măscioară și întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe afară. El zărea printr-un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintând puțin câte puțin.
Casa era așezată pe malul unui povârniș, spre care da o singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre dădeau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau fața și laturile casei, iar povârnișul din dos rămăsese cu totul liber.
Lupta era crâncenă: gloanțele cădeau ca grindina, găureau și crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe dinafară și pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mobile; azvârleau așchii de lemn; răspândeau un nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, toate acestea zburau șuierând prin casă și făceau un zgomot asurzitor.
Din când în când cădea câte un soldat. Tovarășii îl trăgeau la o parte. Alții mergeau șovăind prin odăi, ținându-și rănile cu mâinile.
În bucătărie se și afla un mort întins la pământ, cu capul zdrobit de gloanțe; afară, brâul vrăjmașilor se strângea mereu.
Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se tulbură puțin și ieși repede din odaie, urmat de un sergent. După câteva minute, sergentul se întoarse și chemă pe micul toboșar. Băiatul veni într-o fugă, urcându-se după el pe o scăricică mică și intrând în podul casei, unde văzu pe căpitan proptit de fereastră și scriind repede cu creionul pe o bucățică de hârtie.
Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu acea privire adâncă și rece, dinaintea căreia fiecare soldat tremura, și zise cu asprime:
- Toboșarule !
Toboșarul duse mâna la chipiu.
- Ești îndrăzneț, băiete ?! îl întrebă căpitanul.
Ochii băiatului scânteiară:
- Da, domnule căpitan !
- Uită-te într-acolo ! îi zise căpitanul, împingându-l spre fereastră. În vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. Ia acest bilet, agață-te de frânghie, coboară-te jos pe fereastră, ia-o la fugă pe povârniș, străbate valea, sosește la ai noștri, și dă biletul celui dintâi ofițer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă-ți ranița și cingătoarea !
Băiatul lepădă ranița și cingătoarea; ascunse biletul în sân. Sergentul azvârli funia pe fereastră, înțepeni un căpătâi în drugii de fier, iar căpitanul ajută pe băiat să iasă pe o ferăstruie.
