21.06.2012

MICUL CERCETAȘ LOMBARD (2)

de Edmondo de Amicis

Urmare la Micul cercetaș lombard (1)

- Dă-te jos ! repetă ofițerul; însă luându-și seama, mai întrebă:
- Dar la stânga ce mai vezi ?
- La stânga ?
- Da, la stânga.
Băiatul întinse capul spre stânga. O altă șuierătură și mai apropiată decât cea dintâi străbătu aerul. Băiatul tremură.
- Ce Dumnezeu  ! strigă el. Pare că nemții vor să-și verse focul pe mine.

Glonțul trecuse foarte aproape.
- Dă-te jos, strigă ofițerul mâniat și cu ton poruncitor.
- Mă cobor îndată, răspunse copilul, dar n-aveți teamă, mă adăpostește frunzișul copacului. Vrei să știi ce este în stânga ?
- Da, dar dă-te jos, adăugase ofițerul.
- La stânga, strigă băiatul lungindu-și trupul. Spre partea unde este o bisericuță, parcă văd... !
O a treia șuierătură și mai năpraznică se auzi deodată. Băiatul alunecă, încercă să se agațe de crăci, și căzu întins la picioarele copacului.
- Blestemații ! Mi-au omorât copilul ! strigă ofițerul, alergând către el.
Băiatul rămăsese întins la pământ cu brațele întinse. Un șiroi de sânge curgea din pieptul lui. Sergentul și doi soldați săriră repede de pe cai, ca să-i vină în ajutor. Sergentul se aplecă și-i desfăcu repede cămașa. Glonțul pătrunsese plămânul stâng.
- A murit ? întrebă ofițerul.
- Nu, trăiește încă ! răspunse sergentul.
- Dragul meu băiat ! zise ofițerul aplecându-se spre el; nu te speria, prinde inimă !
Pe când, însă, ofițerul îl îndemna să nu se sperie și-i apăsa batista pe rană, ca să-i oprească sângele, băiatul își dete sufletul.
Ofițerul rămase înmărmurit, galben ca turta de ceară și cu ochii ațintiți asupra micului viteaz. În urmă se aplecă, îi așeză frumos capul pe iarbă; se sculă în picioare, să-l mai privească încă. Sergentul și cei doi soldați erau și ei mâhniți până în fundul inimii.
Plutonul stătea întors în partea în care se știa că se află vrăjmașii.
- Puiul de viteaz ! zice încă o dată ofițerul, cu ochii plini de lacrimi, și rostind acestea, se duse spre casă, smulse steagul tricolor de la fereastră și-l întinse ca un giulgiu jalnic peste băiețelul mort, lăsându-i chipul dezvelit.
Sergentul puse lângă el căciuliță, pantofii și cuțitașul cu care își tăiase nuiaua cu câteva minute mai înainte.
Îl mai priviră câtva timp în tăcere, apoi ofițerul zise sergentului:
- Voi trimite ambulanța să-l ridice de aici: a murit soldățește, soldățește trebuie să-l îngropăm. După aceea îi mai trimise cu mâna un ultim adio și strigă soldaților:
- Încălecați, băieți ! Înainte !
Toți săriră pe șa și micul pluton, strângându-se porni. Curând după aceea, copilul mort primi onorurile militare.
Către apusul soarelui, tot șirul avanposturilor italiene, ducându-se întru întâmpinarea vrăjmașului, trecu pe același drum pe care îl străbătuse dimineața, micul pluton de călăreți. Era un batalion întreg de vânători, care, cu câteva zile mai înainte, udase cu sânge vitejesc dealul San-Martino.
Batalionul înainta despărțit în două șiruri. De-a lungul drumului curgea un pârâiaș limpede cu marginile smălțuite de flori; casa părăsită era la o mică depărtare.
Vestea despre moartea vitejească a băiatului pătrunsese repede în tabără, astfel că cei dintâi ofițeri ai batalionului, care zăriră micul cadavru, îl salută scoțând săbiile. Unul din ei se plecă pe marginea pârâului, rupse câteva flori și i le azvârli. Toți îl imitară. Fiecare, ofițer sau soldat, aruncându-i flori, îi striga salutându-l militărește:
- Rămas bun, pui de viteaz lombard ! Onoare ție, copile ! Trăiască Italia ! Glorie vitejilor.
Un ofițer îi aruncă medalia sa de virtute militară. Un altul se duse să-l sărute pe frunte.
Florile se grămădeau mereu pe piciorușele lui goale, pe pieptu-i însângerat, pe micul lui cap bălai. Iar el, întins pe iarbă, învăluit în steagul național, dormea liniștitul somn al veșniciei.
Chipul îi era alb și parcă surâdea, ca și cum sărmanul băiat ar fi auzit acele salutări și ar fi fost vesel, că-și dăduse viața pentru scumpa lui Lombardie.

Sfârșit

Citește povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Alte povestiri din seria ”Cuore”: