de Edmondo de Amicis
Urmare la Micul toboșar sard (1)
- Adu-ți aminte că scăparea noastră atârnă de bărbăția ta și de iuțeala picioarelor tale ! îi zise căpitanul.
- Fiți pe pace, domnule căpitan ! răspunse băiatul lăsându-se în jos pe frânghie, nu vă temeți !
- Dumnezeu să-ți ajute !
Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus frânghia și plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, ca să urmărească și el cu privirea pe băiat, care părea că zboară pe povârniș.
Căpitanului i se părea chiar că toboșarul izbutise să fugă neobservat de vrăjmași, când cinci sau șase mici nori de pulbere se ridică în jurul băiatului și îl vestiră că fusese descoperit de dușmani: căci norii aceia nu erau altceva decât țărâna scormonită și ridicată în sus de gloanțe.
Cu toate acestea, micul toboșar alerga mereu. Deodată căzu.
- L-au ucis ! răcni căpitanul, mușcându-și pumnul.
Abia strigase astfel și zări pe micul toboșar ridicându-se.
- A fost numai o căzătură ! își zise căpitanul și răsuflă.
Băiatul începu iar să alerge, dar șchiopătând.
- Și-a scrântit piciorul ! gândi căpitanul.
Se mai ridicară încă câteva vârtejuri de pulbere în urma băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt de izbândă; băiatul scăpase. Totuși, el mai rămase acolo, să se uite la toboșar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toți soldații lui cădeau uciși, ori era silit să se dea prizonier împreună cu dânșii.
Băiatul alerga o bucată, apoi umbla mai încet, șchiopătând; se repezea iarăși, și iarăși se oprea și se împiedica.
- Nu cumva l-a atins vreun glonț la picior ? își zicea căpitanul îngrijorat uitându-se la toate mișcările băiatului; și de la acea depărtare îi vorbea, îl ațâța, îl îndemna să se grăbească, ca și cum l-ar fi putut vedea. El măsura necontenit, cu ochii aprinși de nerăbdare, spațiul dintre băiatul care alerga și sclipirea baionetelor din vale.
Auzea totodată și șuieratul gloanțelor de la etajul de jos, strigătele poruncitoare ale ofițerilor și ale sergenților, vaie-tele răniților și zgomotul dărâmăturilor.
- Haide, înainte ! strigă el, micului toboșar, urmărindu-l cu privirea.
- Înainte ! Mergi ! Aleargă !... Doamne ! Se oprește ! Nu, nu, iată-l, reîncepe să alerge.
Un ofițer veni să-i spună că deși vrăjmașii nu încetaseră focul, totuși ridicau un steag alb, ca să le impună capitularea.
- Să nu răspundeți ! strigă căpitanul, fără ca să ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai alerga, ci părea că abia se târăște.
- Hai du-te !... mergi mai iute, aleargă ! strigă căpitanul, scrâșnind din dinți și ridicând pumni. Omoară-te, mori, ticălosule, dar aleargă, du-te ! Apoi răcni ca o fiară: Ah ! Nemernicul, nesocotitul, s-a așezat jos.
Și, în adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca și cum s-ar fi așezat jos sau ar fi căzut.
După câteva minute, capul se ivi iarăși și în sfârșit se pierdu pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, coborî repede. Gloanțele se năpusteau și mai tare: odăile erau pline cu răniți; unii din ei șovăiau ca bețivii și se agățau de mobile. Pereții, pardoseala, totul era stropit cu sânge. Câteva cadavre zăceau întinse pe pragul ușilor. Un glonț rupsese brațul drept al locotenentului. Fumul și pulberea învăluiau totul.
- Curaj băieți ! strigă căpitanul. Stați nemișcați la postul vostru ! Ne vine ajutor ! Încă un avânt de bărbăție și de răbdare, și suntem mântuiți.
Austriecii se apropiară și mai tare. Fețele lor înverșunate se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puștilor era covârșit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să capituleze și-i amenințau cu moartea. Câte unii din soldați, înfricoșați, se retrăgeau de la ferestre; sergenții îi goneau înapoi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate chipurile, nu mai era cu putință să susțină multă vreme apărarea.
Austriecii încetară focul și o voce poruncitoare strigă mai întâi în limba germană, apoi în cea italiană: "Predați-vă"
"Nu" urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai crâncenă din amândouă părțile. Căzură încă vreo câțiva soldați; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal se apropia.
Căpitanul bolborosea între dinți:
- Suntem pierduți !... Nu ne vine în ajutor ! Nu mai sosește !
Și el alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în mâini, hotărât să moară.
Deodată, un sergent, coborându-se repede din podul casei strigă:
- Ne vine ajutor ! Vine ! repetă căpitanul nebun de bucurie.
La acel strigăt, zdraveni și răniți, sergenți și ofițeri, toți năvăliră la ferestre și împotrivirea se înteți din nou.
După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un fel de neorânduială printre vrăjmași. Atunci, căpitanul adună în grabă soldații într-o odaie din etajul de jos, ca să dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredințeze dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de pași grăbiți, însoțit de un "ura !" puternic și văzu, mai întîi printre norii de fum, pălăriile cu două colțuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor și umerilor vrăjmașilor.
- Fiți pe pace, domnule căpitan ! răspunse băiatul lăsându-se în jos pe frânghie, nu vă temeți !
- Dumnezeu să-ți ajute !
Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus frânghia și plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, ca să urmărească și el cu privirea pe băiat, care părea că zboară pe povârniș.
Căpitanului i se părea chiar că toboșarul izbutise să fugă neobservat de vrăjmași, când cinci sau șase mici nori de pulbere se ridică în jurul băiatului și îl vestiră că fusese descoperit de dușmani: căci norii aceia nu erau altceva decât țărâna scormonită și ridicată în sus de gloanțe.
Cu toate acestea, micul toboșar alerga mereu. Deodată căzu.
- L-au ucis ! răcni căpitanul, mușcându-și pumnul.
Abia strigase astfel și zări pe micul toboșar ridicându-se.
- A fost numai o căzătură ! își zise căpitanul și răsuflă.
Băiatul începu iar să alerge, dar șchiopătând.
- Și-a scrântit piciorul ! gândi căpitanul.
Se mai ridicară încă câteva vârtejuri de pulbere în urma băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt de izbândă; băiatul scăpase. Totuși, el mai rămase acolo, să se uite la toboșar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toți soldații lui cădeau uciși, ori era silit să se dea prizonier împreună cu dânșii.
Băiatul alerga o bucată, apoi umbla mai încet, șchiopătând; se repezea iarăși, și iarăși se oprea și se împiedica.
- Nu cumva l-a atins vreun glonț la picior ? își zicea căpitanul îngrijorat uitându-se la toate mișcările băiatului; și de la acea depărtare îi vorbea, îl ațâța, îl îndemna să se grăbească, ca și cum l-ar fi putut vedea. El măsura necontenit, cu ochii aprinși de nerăbdare, spațiul dintre băiatul care alerga și sclipirea baionetelor din vale.
Auzea totodată și șuieratul gloanțelor de la etajul de jos, strigătele poruncitoare ale ofițerilor și ale sergenților, vaie-tele răniților și zgomotul dărâmăturilor.
- Haide, înainte ! strigă el, micului toboșar, urmărindu-l cu privirea.
- Înainte ! Mergi ! Aleargă !... Doamne ! Se oprește ! Nu, nu, iată-l, reîncepe să alerge.
Un ofițer veni să-i spună că deși vrăjmașii nu încetaseră focul, totuși ridicau un steag alb, ca să le impună capitularea.
- Să nu răspundeți ! strigă căpitanul, fără ca să ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai alerga, ci părea că abia se târăște.
- Hai du-te !... mergi mai iute, aleargă ! strigă căpitanul, scrâșnind din dinți și ridicând pumni. Omoară-te, mori, ticălosule, dar aleargă, du-te ! Apoi răcni ca o fiară: Ah ! Nemernicul, nesocotitul, s-a așezat jos.
Și, în adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca și cum s-ar fi așezat jos sau ar fi căzut.
După câteva minute, capul se ivi iarăși și în sfârșit se pierdu pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, coborî repede. Gloanțele se năpusteau și mai tare: odăile erau pline cu răniți; unii din ei șovăiau ca bețivii și se agățau de mobile. Pereții, pardoseala, totul era stropit cu sânge. Câteva cadavre zăceau întinse pe pragul ușilor. Un glonț rupsese brațul drept al locotenentului. Fumul și pulberea învăluiau totul.
- Curaj băieți ! strigă căpitanul. Stați nemișcați la postul vostru ! Ne vine ajutor ! Încă un avânt de bărbăție și de răbdare, și suntem mântuiți.
Austriecii se apropiară și mai tare. Fețele lor înverșunate se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puștilor era covârșit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să capituleze și-i amenințau cu moartea. Câte unii din soldați, înfricoșați, se retrăgeau de la ferestre; sergenții îi goneau înapoi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate chipurile, nu mai era cu putință să susțină multă vreme apărarea.
Austriecii încetară focul și o voce poruncitoare strigă mai întâi în limba germană, apoi în cea italiană: "Predați-vă"
"Nu" urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai crâncenă din amândouă părțile. Căzură încă vreo câțiva soldați; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal se apropia.
Căpitanul bolborosea între dinți:
- Suntem pierduți !... Nu ne vine în ajutor ! Nu mai sosește !
Și el alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în mâini, hotărât să moară.
Deodată, un sergent, coborându-se repede din podul casei strigă:
- Ne vine ajutor ! Vine ! repetă căpitanul nebun de bucurie.
La acel strigăt, zdraveni și răniți, sergenți și ofițeri, toți năvăliră la ferestre și împotrivirea se înteți din nou.
După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un fel de neorânduială printre vrăjmași. Atunci, căpitanul adună în grabă soldații într-o odaie din etajul de jos, ca să dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredințeze dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de pași grăbiți, însoțit de un "ura !" puternic și văzu, mai întîi printre norii de fum, pălăriile cu două colțuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor și umerilor vrăjmașilor.
