de Edmondo de Amicis
În anul 1850, pe timpul războiului pentru liberarea Lombardiei, câteva zile după biruințele de la Solferino și St. Martino, câștigate de francezi și de italieni împotriva austriecilor, într-o frumoasă dimineață de iunie, un mic pluton de cercetași călări, porniți din Saluzzo, mergeau la pas pe o cărare singuratică, uitându-se pe câmpie cu multă băgare de seamă.
Plutonul era comandat de un ofițer și de un sergent. Nici unul nu spunea măcar o vorbă; toți mergeau cu ochii ațintiți în zare, așteptând în orice minut să se ivească printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrăjmașe.
Mergând așa ajunseră în preajma unei colibe țărănești, înconjurată de frasini. Un băiețel cam de vreo 12 ani stătea dinaintea casei și tăia cu o lamă de cuțit o ramură de frasin, ca să-și facă o nuia. La una din festrele casei atârna un steag tricolor.
Coliba era părăsită. Țăranii, după ce scoseseră steagul la fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Băiatul îndată ce văzu soldați de-ai noștri, își aruncă nuiaua și-și scoase căciula. Era un băiat vioi și frumos la chip, cu ochii mari și albaștri, cu plete bălaie. Din cauza arșiței își scosese hăinuța, aruncând-o în iarbă și rămăsese numai în cămașă și în pantaloni strâns cu o cingătoare la brâu.
- Ce faci tu aici ? îl întrebă ofițerul oprindu-și calul. De ce n-ai fugit cu părinții tăi ?
- N-am părinți ! răspunse băiatul. Îmi capăt hrana lucrând pentru unii și pentru alții. Am rămas aici, ca să văd bătălia.
- Ai văzut trecând pe aici austrieci ?
- De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul !
Ofițerul stătu nițel pe gânduri, apoi sări repede de pe cal își lăsă soldații grămadă la portiță, intră în colibă și se sui pe acoperiș. Coliba nu era înaltă și de pe acoperișul ei nu se vedea mai nimic din întinderea câmpiei.
"Ar trebui să se urce cineva în copaci", își zise ofițerul și coborî de pe casă. Chiar în fața casei se înălța un frasin foarte mare și subțire, care-și legăna vârful în văzduh.
Ofițerul se gândi câtva timp, uitându-se: când la copac, când la soldați; apoi întrebă pe băiat:
- Ai ochi buni, băiete ?
- Cum de nu ! îți văd pasărea în zarea cea mai depărtată, răspunse băiatul.
- Te-ai putea urca în vârful acestui copac ?
- Eu ? Într-o clipă și sunt în vârf.
- Și o să ne spui de cumva se zăresc de acolo, soldați austrieci, puști, cai ? Dacă se ridică mult praf în sus ?
- Negreșit !
- Și ce să-ți dau ca să-mi faci treaba aceasta ?
- Ce să-mi dai ? zise băiatul zâmbind. Nimica ! Frumos ar fi, zău ! Pentru austrieci n-aș face-o niciodată cu capul ! Dar pentru ai noștri ! Nu sunt și eu lombard ?
- Suie-te dar !
- Stai puțin să-mi scot pantofii.
Își scoase pantofii, își strânse cureaua, își azvârli căciula în iarbă și se agăță de copac.
- Stai ! strigă ofițerul, vrând să-l oprească, cuprins deodată de teamă. Băiatul se uită la el cu niște ochi mari, parcă l-ar întreba ce vrea.
- Nimica ! adăugase ofițerul. Suie-te !
Băiatul se urcă ușor ca o pisică.
Ofițerul dete poruncă soldaților să se uite drept înaintea lor.
În câteva minute, băiatul ajunse până în vârful copacului și ținându-se strâns de trunchi, picioarele-i rămăseseră ascunse în frunziș, iar corpul de la brâu în sus, de-abia i se zărea de la acea înălțime.
- Uită-te drept înainte și departe, îi strigă ofițerul.
Băiatul, ca să vadă mai bine se ținu de copac numai cu o mână, pe cealaltă o puse la ochi, ca să nu-l orbească razele soarelui, care se furișau printre pletele sale bălaie și le făcea ca de aur.
- Ce vezi ? întrebă ofițerul.
Băiatul plecă ușor capul în jos și, punându-și mâna la gură, ca să i se audă glasul, răspunse:
- Văd doi oameni călări pe șosea.
- La ce depărtare de aici ?
- La o jumătate de milă.
- Vin încoace ?
- Nu, stau pe loc.
- Ce mai vezi ? întrebă ofițerul după un minut de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită, apoi zise:
- Pe lângă cimitir, printre arbori, este ceva care lucește la soare, s-ar zice niște baionete.
- Oameni, vezi ?
- Nu, trebuie să fie ascunși prin grâu. Deodată se auzi șuierătura unui glonț, care trecu prin aer și se pierdu în depărtare, către spatele casei.
- Dă-te jos ! strigă ofițerul. Te-au văzut ! Dă-te jos, nu vreau să mai aflu nimica !
- Nu mi-e frică, răspunse băiatul.
Plutonul era comandat de un ofițer și de un sergent. Nici unul nu spunea măcar o vorbă; toți mergeau cu ochii ațintiți în zare, așteptând în orice minut să se ivească printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrăjmașe.
Mergând așa ajunseră în preajma unei colibe țărănești, înconjurată de frasini. Un băiețel cam de vreo 12 ani stătea dinaintea casei și tăia cu o lamă de cuțit o ramură de frasin, ca să-și facă o nuia. La una din festrele casei atârna un steag tricolor.
Coliba era părăsită. Țăranii, după ce scoseseră steagul la fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Băiatul îndată ce văzu soldați de-ai noștri, își aruncă nuiaua și-și scoase căciula. Era un băiat vioi și frumos la chip, cu ochii mari și albaștri, cu plete bălaie. Din cauza arșiței își scosese hăinuța, aruncând-o în iarbă și rămăsese numai în cămașă și în pantaloni strâns cu o cingătoare la brâu.
- Ce faci tu aici ? îl întrebă ofițerul oprindu-și calul. De ce n-ai fugit cu părinții tăi ?
- N-am părinți ! răspunse băiatul. Îmi capăt hrana lucrând pentru unii și pentru alții. Am rămas aici, ca să văd bătălia.
- Ai văzut trecând pe aici austrieci ?
- De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul !
Ofițerul stătu nițel pe gânduri, apoi sări repede de pe cal își lăsă soldații grămadă la portiță, intră în colibă și se sui pe acoperiș. Coliba nu era înaltă și de pe acoperișul ei nu se vedea mai nimic din întinderea câmpiei.
"Ar trebui să se urce cineva în copaci", își zise ofițerul și coborî de pe casă. Chiar în fața casei se înălța un frasin foarte mare și subțire, care-și legăna vârful în văzduh.
Ofițerul se gândi câtva timp, uitându-se: când la copac, când la soldați; apoi întrebă pe băiat:
- Ai ochi buni, băiete ?
- Cum de nu ! îți văd pasărea în zarea cea mai depărtată, răspunse băiatul.
- Te-ai putea urca în vârful acestui copac ?
- Eu ? Într-o clipă și sunt în vârf.
- Și o să ne spui de cumva se zăresc de acolo, soldați austrieci, puști, cai ? Dacă se ridică mult praf în sus ?
- Negreșit !
- Și ce să-ți dau ca să-mi faci treaba aceasta ?
- Ce să-mi dai ? zise băiatul zâmbind. Nimica ! Frumos ar fi, zău ! Pentru austrieci n-aș face-o niciodată cu capul ! Dar pentru ai noștri ! Nu sunt și eu lombard ?
- Suie-te dar !
- Stai puțin să-mi scot pantofii.
Își scoase pantofii, își strânse cureaua, își azvârli căciula în iarbă și se agăță de copac.
- Stai ! strigă ofițerul, vrând să-l oprească, cuprins deodată de teamă. Băiatul se uită la el cu niște ochi mari, parcă l-ar întreba ce vrea.
- Nimica ! adăugase ofițerul. Suie-te !
Băiatul se urcă ușor ca o pisică.
Ofițerul dete poruncă soldaților să se uite drept înaintea lor.
În câteva minute, băiatul ajunse până în vârful copacului și ținându-se strâns de trunchi, picioarele-i rămăseseră ascunse în frunziș, iar corpul de la brâu în sus, de-abia i se zărea de la acea înălțime.
- Uită-te drept înainte și departe, îi strigă ofițerul.
Băiatul, ca să vadă mai bine se ținu de copac numai cu o mână, pe cealaltă o puse la ochi, ca să nu-l orbească razele soarelui, care se furișau printre pletele sale bălaie și le făcea ca de aur.
- Ce vezi ? întrebă ofițerul.
Băiatul plecă ușor capul în jos și, punându-și mâna la gură, ca să i se audă glasul, răspunse:
- Văd doi oameni călări pe șosea.
- La ce depărtare de aici ?
- La o jumătate de milă.
- Vin încoace ?
- Nu, stau pe loc.
- Ce mai vezi ? întrebă ofițerul după un minut de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită, apoi zise:
- Pe lângă cimitir, printre arbori, este ceva care lucește la soare, s-ar zice niște baionete.
- Oameni, vezi ?
- Nu, trebuie să fie ascunși prin grâu. Deodată se auzi șuierătura unui glonț, care trecu prin aer și se pierdu în depărtare, către spatele casei.
- Dă-te jos ! strigă ofițerul. Te-au văzut ! Dă-te jos, nu vreau să mai aflu nimica !
- Nu mi-e frică, răspunse băiatul.
