de Edmondo de Amicis
În dimineața unei zile ploioase de martie, un băiețel îmbrăcat țărănește, ud până la piele și stropit de noroi, cu o legătură de rufe la subțioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare și-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval și oacheș, niște ochi negri, gânditori, și printre buzele lui groase și puțin despărțite una de alta, se zăreau două rânduri de dinți albi ca laptele.Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franța, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole și se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înștiințeze familia despre întoarcerea și intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de știri, neputând să se miște de acasă, pentru că avea o copilă bolnavă și da să sugă unui băiețel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându-i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca și noi, românii.
Portarul, uitându-se în treacăt la scrisoare, chemă pe un infirmier și-i zise să ducă pe băiat la tatăl său.
- Ce tată ? întrebă infirmierul.
Băiatul, cu frică să nu-i spună vreo veste rea, dete numele tatălui său. Infirmierul nu-și aducea aminte de nume.
- Un bătrân lucrător care a venit din străinătate ? întrebă el.
- Da, un lucrător, zise băiatul îngrijorat, nu tocmai bătrân. Venit din străinătate, da !
- Când a intrat în spital ? întrebă infirmierul.
Băiatul aruncă o privire pe scrisoare.
- Sunt vreo cinci zile, mi se pare !
Infirmierul stătu puțin pe gânduri; pe urmă, ca și cum și-ar fi amintit, așa deodată zise: Ah ! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.
- E rău bolnav ? Cum îi e ? întrebă îngrijorat, băiatul.
Infirmierul se uită la el fără să-i răspundă. Pe urmă îi zise:
- Vino cu mine !
Suiră două scări, trecură printr-un coridor lung și intrară într-un salon, în care se aflau două rânduri de paturi.
- Vino ! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă și intră, uitându-se cu sfială la bolnavii palizi și ofiliți. Unii din ei țineau ochii închiși, parcă ar fi fost morți; alții priveau în sus cu niște ochi mari, deschiși, ca aiuriți; mulți din ei se văitau ca niște copii. Odaia era întunecoasă și aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau printre paturi cu sticluțe în mâini.
Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpătâiul unui pat, deschise perdelele și zise:
- Uite, aici e tatăl tău !
Băiatul izbucni în plâns și lăsând jos legătura ce o avea, plecă ușor capul pe umărul bolnavului și-l luă de mâna ce stătea întinsă și nemișcată peste plapumă. Bolnavul nu se mișcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său și începu să plângă cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii și-l privi lung, ca și cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mișcară.
Bietul tată, ce mult se schimbase ! Copilul nu l-ar fi recunoscut niciodată.
Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat și roșu ca ficatul, pielea întinsă și lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea și arcul sprâncenelor. Răsufla greu.
- Tată ! Dragă tată ! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai cunoști ? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la țară, mama m-a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită-te bine la mine, nu mă mai cunoști ? Spune-mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii.
- Tată ! Tată ! Ce ai ? Sunt Francisco, fiul dumitale !
Bolnavul nu se mișcă deloc și răsuflă greu de tot. Atunci, băiatul, plângând, luă un scaun, se așeză în fața bolnavului și nu-și mai ridică ochii de pe chipul tatălui său.
El se gândea:
- Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. Și rămase pe gânduri, foarte trist, aducându-și aminte o mulțime de lucruri despre bunul său tată.
