de Edmondo de Amicis
Urmare la Infirmierul tatii (1)
Își aminti ziua plecării lui spre Franța, cea din urmă sărutare pe vapor, speranțele ce toată familia pusese în acea călătorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gândi la moarte, își închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mână ușoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate.
- Ce are tata ? întrebă el, pe dată.
- Este tatăl dumitale ? îi zise sora cu blândețe.
- Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are ?
- Prinde inimă, copile ! O să vină acum doctorul, îi răspunse sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.
După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoțel.
Doctorul intră îndată, însoțit de un asistent; sora și un infirmier umblau în urma lor.
Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Așteptarea aceea i se părea veșnică băiatului și la fiecare oprire suferința lui creștea.
În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, înalt, cam gârbovit și cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, și când medicul se apropie, el începu să plângă.
Medicul se uită la el.
- Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineață de la țară.
Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bolnav, îi pipăi pulsul, fruntea și puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:
- Nici o schimbare, tot așa !
Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.
- Vă rog, domnule doctor, ce are tata ?
- Fii cu inimă, băiete ! îi răspunse doctorul, punându-i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranțe. Îngrijește de dânsul, prezența ta poate să-i aducă ceva ajutor.
- Dar nu mă mai cunoaște ! strigă băiatul, disperat.
- O să te cunoască ! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos !
Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el își începu viața de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muștele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, și, când sora îi aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura și da el doctoria bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaște.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai ales când băiatul își punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într-un colț al odăii, și dimineața își lua iarăși slujba lui de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoștință.
La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licărește în ochi o rază de recunoștință, și într-un rând își mișcă puțin buzele, ca și cum ar fi vrut să zică ceva.
După o scurtă ațipire, când redeschidea ochii, căuta pe micul infirmier.
Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică îmbunătățire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu și el, sărăcuțul, să mai prindă inimă, și cu speranța de a fi cât de puțin înțeles, începu să-i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă și îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.
- Ce are tata ? întrebă el, pe dată.
- Este tatăl dumitale ? îi zise sora cu blândețe.
- Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are ?
- Prinde inimă, copile ! O să vină acum doctorul, îi răspunse sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.
După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoțel.
Doctorul intră îndată, însoțit de un asistent; sora și un infirmier umblau în urma lor.
Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Așteptarea aceea i se părea veșnică băiatului și la fiecare oprire suferința lui creștea.
În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, înalt, cam gârbovit și cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, și când medicul se apropie, el începu să plângă.
Medicul se uită la el.
- Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineață de la țară.
Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bolnav, îi pipăi pulsul, fruntea și puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:
- Nici o schimbare, tot așa !
Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.
- Vă rog, domnule doctor, ce are tata ?
- Fii cu inimă, băiete ! îi răspunse doctorul, punându-i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranțe. Îngrijește de dânsul, prezența ta poate să-i aducă ceva ajutor.
- Dar nu mă mai cunoaște ! strigă băiatul, disperat.
- O să te cunoască ! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos !
Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el își începu viața de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muștele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, și, când sora îi aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura și da el doctoria bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaște.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai ales când băiatul își punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într-un colț al odăii, și dimineața își lua iarăși slujba lui de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoștință.
La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licărește în ochi o rază de recunoștință, și într-un rând își mișcă puțin buzele, ca și cum ar fi vrut să zică ceva.
După o scurtă ațipire, când redeschidea ochii, căuta pe micul infirmier.
Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică îmbunătățire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu și el, sărăcuțul, să mai prindă inimă, și cu speranța de a fi cât de puțin înțeles, începu să-i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă și îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.
Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înțelege, totuși îi vorbea, căci i se părea că deși nu-l pricepe, cel puțin tot credea că simte plăcere să-i audă glasul trist și mângâios.
Astfel trecu a doua, a treia și a patra zi: când mai bine, când mai rău.
