de Edmondo de Amicis
Urmare la Micul toboșar sard (2)
Atunci, căpitanul împreună cu soldații se repeziră cu baioneta înainte. Inamicii se clătinară, ieșiră din rânduri și o luară la fugă. Locul rămase liber; casa, mântuită și, puțin după aceea, două batalioane de infanterie, italiene, și două tunuri erau postate pe acea înălțime.
Căpitanul, ieșind cu soldații ce-i rămaseră teferi întru întâmpinarea regimentului său, fusese ușor rănit la mâna stângă în goana dată vrăjmașilor.
În acea zi; izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, italienii fură biruiți de numărul covârșitor al austriecilor, și în dimineața de 26 se văzură siliți să apuce cu întristare drumul spre Mincio.
Căpitanul, deși rănit, făcu drumul pe jos cu soldații săi osteniți și tăcuți. Ajungând către seară la Gotio, el l-a căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în grabă spitalul ostășesc. Căpitanul sosind acolo, văzu biserica plină de răniți, așezați pe două rânduri de paturi și pe saltele întinse pe jos. Doi doctori și doi infirmieri mergeau de la un rănit la altul.
Se auzeau gemete și strigăte înăbușite.
Căpitanul își îndrepta privirile în toate părțile căutând pe ofițerul său, când a auzit un glas apropiat și foarte slab care-l chema:
- Domnule căpitan !
El se întoarse: era micul toboșar. Băiatul stătea întins pe pat și era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu roșu. Bietul băiat era foarte palid și slab, dar ochi lui nu pierduseră nimica din strălucirea lor, păreau două diamante negre.
Căpitanul plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru:
- Aici ești tu ? apoi adăugă: Bravo băiete ! Ți-ai făcut datoria !
- Am făcut și eu tot ce am putut ! răspunse micul toboșar.
- Ești rănit ? îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe ofițerul său în paturile de alături.
- Da ! Ce să-i faci ! zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci altfel n-ar fi cutezat să deschidă gura în fața asprului căpitan. M-am ținut pitit cât am putut; dar tot m-au văzut vrăjmașii foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai înainte, dacă nu m-ar fi atins. Am avut noroc, că am găsit îndată pe un căpitan de stat-major, căruia i-am dat biletul dumneavoastră. După alte toate, eram fript de sete și mă temeam să nu-mi rămână destulă putere, ca să ajung la ai noștri. Plângeam de groaza ce-mi pricinuia gândul că fiecare minut de întârziere trimitea pe câțiva din tovarășii mei pe lumea cealaltă. În sfârșit, Dumnezeu mi-a venit in ajutor și eu am făcut ce am putut; sunt mulțumit. Dar vai, domnule căpitan, îți curge sânge din rană ! Vrei să-ți mai strâng legătura ? Apropie-te te rog și întinde mâna !
Căpitanul îi întinse mâna stângă și cu cea dreaptă voia să ajute pe băiat, să dezlege bandajul, dar nici n-apucă bietul băiat să se ridice bine din perne, și fu nevoit să se lase iar jos: îngălbenise ca ceara.
- Lasă, lasă ! îi zise căpitanul, uitându-se la el și retrăgându-și mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine și apoi de alții; bagă de seamă, băiete o rană ușoară poate să ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijești la vreme !
Micul toboșar dete din cap.
- Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fii așa de prăpădit, îi zise căpitanul, uitându-se de astă dată la el mai cu băgare de seamă.
Băiatul zâmbi și-i răspunse:
- Am pierdut mult sânge ? Bine ar fi, domnule căpitan, de-ar fi numai atât. Ia uită-te ! Și-și dete plapuma la o parte.
Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de genunchi; trunchiul era legat și bandajul mai era încă însângerat.
În acel moment trecu un chirurg militar, scurt și gros, cu mânecile sumese.
- Ah, domnule căpitan, îi zise arâtându-i băiatul, iată un caz nenorocit ! Acest picior ar fi putut să fie scăpat, dacă nu l-ar fi obosit nebunește. Ce inflamație gândești că avea ? Am fost nevoit să-l tai la minut, ca să-i scap viața. Te asigur eu, domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i-a curs nici o lacrimă, n-a scos nici un țipăt. Pe onoarea mea, mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viță de viteji !
Apoi salută pe căpitan și se duse la patul unui alt rănit.
Căpitanul rămăsese uimit, se uită țintă la băiat, cu fruntea încrețită; în urmă îi trase plapuma și încetișor, fără măcar a ști ce face, ațintit privirea la dânsul, duse mâna la cap și își scoase chipiul.
- Domnule căpitan ! strigă băiatul, surprins. Ce faci, domnule căpitan ? Mă saluți pe mine ?
Și soldatul acela, atât de dârz și de posac, care nu spusese în viața lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un glas blând și plin de bucurie:
- Da, pe tine !... Căci eu sunt numai un căpitan, iar tu ești un erou !
Apoi se aplecă spre dânsul și-l sărută de mai multe ori părintește.
Căpitanul, ieșind cu soldații ce-i rămaseră teferi întru întâmpinarea regimentului său, fusese ușor rănit la mâna stângă în goana dată vrăjmașilor.
În acea zi; izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, italienii fură biruiți de numărul covârșitor al austriecilor, și în dimineața de 26 se văzură siliți să apuce cu întristare drumul spre Mincio.
Căpitanul, deși rănit, făcu drumul pe jos cu soldații săi osteniți și tăcuți. Ajungând către seară la Gotio, el l-a căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în grabă spitalul ostășesc. Căpitanul sosind acolo, văzu biserica plină de răniți, așezați pe două rânduri de paturi și pe saltele întinse pe jos. Doi doctori și doi infirmieri mergeau de la un rănit la altul.
Se auzeau gemete și strigăte înăbușite.
Căpitanul își îndrepta privirile în toate părțile căutând pe ofițerul său, când a auzit un glas apropiat și foarte slab care-l chema:
- Domnule căpitan !
El se întoarse: era micul toboșar. Băiatul stătea întins pe pat și era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu roșu. Bietul băiat era foarte palid și slab, dar ochi lui nu pierduseră nimica din strălucirea lor, păreau două diamante negre.
Căpitanul plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru:
- Aici ești tu ? apoi adăugă: Bravo băiete ! Ți-ai făcut datoria !
- Am făcut și eu tot ce am putut ! răspunse micul toboșar.
- Ești rănit ? îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe ofițerul său în paturile de alături.
- Da ! Ce să-i faci ! zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci altfel n-ar fi cutezat să deschidă gura în fața asprului căpitan. M-am ținut pitit cât am putut; dar tot m-au văzut vrăjmașii foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai înainte, dacă nu m-ar fi atins. Am avut noroc, că am găsit îndată pe un căpitan de stat-major, căruia i-am dat biletul dumneavoastră. După alte toate, eram fript de sete și mă temeam să nu-mi rămână destulă putere, ca să ajung la ai noștri. Plângeam de groaza ce-mi pricinuia gândul că fiecare minut de întârziere trimitea pe câțiva din tovarășii mei pe lumea cealaltă. În sfârșit, Dumnezeu mi-a venit in ajutor și eu am făcut ce am putut; sunt mulțumit. Dar vai, domnule căpitan, îți curge sânge din rană ! Vrei să-ți mai strâng legătura ? Apropie-te te rog și întinde mâna !
Căpitanul îi întinse mâna stângă și cu cea dreaptă voia să ajute pe băiat, să dezlege bandajul, dar nici n-apucă bietul băiat să se ridice bine din perne, și fu nevoit să se lase iar jos: îngălbenise ca ceara.
- Lasă, lasă ! îi zise căpitanul, uitându-se la el și retrăgându-și mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine și apoi de alții; bagă de seamă, băiete o rană ușoară poate să ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijești la vreme !
Micul toboșar dete din cap.
- Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fii așa de prăpădit, îi zise căpitanul, uitându-se de astă dată la el mai cu băgare de seamă.
Băiatul zâmbi și-i răspunse:
- Am pierdut mult sânge ? Bine ar fi, domnule căpitan, de-ar fi numai atât. Ia uită-te ! Și-și dete plapuma la o parte.
Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de genunchi; trunchiul era legat și bandajul mai era încă însângerat.
În acel moment trecu un chirurg militar, scurt și gros, cu mânecile sumese.
- Ah, domnule căpitan, îi zise arâtându-i băiatul, iată un caz nenorocit ! Acest picior ar fi putut să fie scăpat, dacă nu l-ar fi obosit nebunește. Ce inflamație gândești că avea ? Am fost nevoit să-l tai la minut, ca să-i scap viața. Te asigur eu, domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i-a curs nici o lacrimă, n-a scos nici un țipăt. Pe onoarea mea, mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viță de viteji !
Apoi salută pe căpitan și se duse la patul unui alt rănit.
Căpitanul rămăsese uimit, se uită țintă la băiat, cu fruntea încrețită; în urmă îi trase plapuma și încetișor, fără măcar a ști ce face, ațintit privirea la dânsul, duse mâna la cap și își scoase chipiul.
- Domnule căpitan ! strigă băiatul, surprins. Ce faci, domnule căpitan ? Mă saluți pe mine ?
Și soldatul acela, atât de dârz și de posac, care nu spusese în viața lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un glas blând și plin de bucurie:
- Da, pe tine !... Căci eu sunt numai un căpitan, iar tu ești un erou !
Apoi se aplecă spre dânsul și-l sărută de mai multe ori părintește.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt a textului pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Alte povestiri din seria ”Cuore”:
