de Edmondo de Amicis
În dimineața unei zile ploioase de martie, un băiețel îmbrăcat țărănește, ud până la piele și stropit de noroi, cu o legătură de rufe la subțioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare și-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval și oacheș, niște ochi negri, gânditori, și printre buzele lui groase și puțin despărțite una de alta, se zăreau două rânduri de dinți albi ca laptele.
