de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților - ep.10
 |
| Heidi, fetița munților (11) |
Capitolul V. Doi oaspeți(1)
Iarna trecu pe nesimțite. Trecu și o primăvară dulce, urmată de o vară frumoasă, și iată, a doua iarnă se apropia și ea de sfârșit.Heidi era mereu la fel de fericită ca păsările cerului.
Nu mai avea mult până să împlinească opt ani și învățase de la bunicul ei să facă o mulțime de treburi mărunte și folositoare. Printre altele, dădea singură de mâncare caprelor, care, ori de câte ori îi auzeau glasul, behăiau de bucurie.
În timpul iernii, învățătorul din Dörfly i-a trimis bunicului vorbă prin Peter că fetița trebuia să fie înscrisă la școală. Supărat, Unchiul din munți, cum i se spunea bunicului, i-a răspuns învățătorului să vină singur dacă vrea să-i spună ceva și să-și ia gândul că va da vreodată copilul la școală. Peter a dus răspunsul întocmai...
Fericită de reînvierea naturii, Heidi zburda voioasă în jurul bătrânilor copaci. Într-o bună zi nu lipsi mult să pice pe jos de frică, văzând în fața ei un om îmbrăcat în negru. Acesta, dându-și seama de spaima copilului, îi spuse cu o voce blajină:
- Hai, nu-ți fie teamă, dă mâna încoace și spune-mi, te rog, unde-i bunicul tău ?
- Bunicul ? E înăuntru, cioplește niște linguri de lemn, îi răspunse Heidi liniștită.
Domnul îmbrăcat în negru era bătrânul pastor din Dörfli, care-l cunoscuse bine pe bunicul, pe vremea când acesta mai locuia în sat. Pastorul pătrunse în singura odaie a cabanei și, oprindu-se în fața bunicului ce sta aplecat asupra mesei de lucru, îi spuse:
- Bună ziua, vecine.
Tulburat din munca lui, bunicul răspunse privindu-l cu mirare:
- Bună ziua, domnule pastor. Ce vânt vă aduce pe la noi ? Dacă nu vă displace să stați pe un scaun de lemn, luați loc.
Pastorul se așeză, apoi începu:
- E mult de când nu ne-am mai văzut, vecine, și am să te rog să nu mi-o iei în nume de rău dacă te deranjez, dar am venit să stăm de vorbă despre o treabă foarte importantă; s-ar putea să știi care e rostul misiunii mele !...
Deodată, pastorul tăcu și se uită îndelung la Heidi care, din pragul ușii, îl privea plină de curiozitate.
- Heidi, du-te și vezi de capre, îi spuse bunicul pe un ton mai apăsat; dă-le sare și rămâi cu ele până vin eu să te iau.
Fetița plecă numaidecât.
- Copilul ar fi trebuit să meargă la școală încă de iarna trecută. Învățătorul ți-a trimis vorbă în două rânduri, dar dumneata n-ai vrut să dai urmare cererii lui. Ce ai de gând să faci cu fetița asta ?
- Am de gând să n-o trimit la școală, spuse bătrânul.
Uluit de acest răspuns, pastorul se uită îndelung la bunic, care, la rândul lui, îl privea cu brațele încrucișate la piept.
- Și-atunci, ce vrei să faci cu ea ? întrebă din nou pastorul, după un timp de tăcere.
- Ce să fac ? Nimic. Crește la un loc cu caprele, îi merge bine și e fericită lângă aceste animale, care, cel puțin, n-o învață nimic rău.
- Dar bine, copilul nu e nici capră, nici pasăre, ci o ființă omenească ! Dacă e adevărat că nu învață nimic rău de la aceste animale, e tot atât de adevărat că nu învață nimic altceva de la ele. Ar trebui totuși să se instruiască și a ajuns la vârsta când orice copil este dator să meargă la școală. Am ținut să-ți spun acest lucru, ca să ai un răgaz de gândire în timpul verii.
- Orice-ar fi, eu la școală n-o trimit, asta să știți, spuse bunicul, neînduplecat.
- Îți închipui oare că nu există nici un mijloc de constrângere, dacă stărui în acestă hotărâre ? De ce atâta îndărătnicie, tocmai din partea dumitale, care ai colindat lumea și ai avut atâtea de învățat ? Te credeam mai înțelept, Unchiule.
- Ați vrea, poate, se răsti bunicul tremurând de mânie, ați vrea poate s-o trimit toată iarna, prin zăpadă, prin frig, prin viscol, pe această copilă atât de gingașă, să bată zilnic drumul, preț de două ore, până în vale ? Ați uitat-o pe Adelheid, mama ei ? Ați uitat cât era de nervoasă și cum umbla noaptea ca o somnambulă ? Nu credeți că un asemenea efort ar putea să o nenorocească ? Să vină și să stea de vorbă cu mine cine-o pofti. Toate drepturile sunt de partea mea și-om vedea noi dacă mă poate sili cineva s-o dau la școală.
- Ai dreptate întru totul, spuse pastorul, pe un ton prietenos. Văd că iubești foarte mult acest copil. dar tocmai în numele acestei iubiri ar trebui să faci ceea ce trebuia, de fapt, să faci mai demult. Coboară în sat și trăieește din nou printre oameni. Ce viață mai e și asta, în pustietatea munților, departe de lume ? Nu înțeleg cum de nu te răpune gerul și cum de îndură copilul iernile astea grele.
- Copilul are sângele tânăr și o pătură bună să se învelească, răspunse unchiul cu bunăvoință, iar lemne, slavă Domnului, avem întotdeauna din belșug. Puteți, de altfel, să vă convingeți, dacă doriți. Magazia e veșnic plină și în cabana mea arde focul toată iarna, fără întrerupere.
Ridicându-se în picioare, pastorul îi întinse mâna Unchiului din munți și adăugă:
- Mă bizui pe înțelepciunea dumitale și sunt sigur că la iarnă te vei întoarce printre noi și vom fi iar prieteni, așa cum am fost odinioară.
Bunicul îi strânse mâna cu putere și-i răspunse cu tărie în glas:
- Aveți o părere prea bună despre mine, domnule pastor, și vă mulțumesc pentru asta, dar să nu vă așteptați că-mi voi schimba hotărârea: nu, nu, copilul nu-l trimit la școală și nici eu n-am de gând să mă duc să trăiesc în sat.
Sursa foto
- Ați vrea, poate, se răsti bunicul tremurând de mânie, ați vrea poate s-o trimit toată iarna, prin zăpadă, prin frig, prin viscol, pe această copilă atât de gingașă, să bată zilnic drumul, preț de două ore, până în vale ? Ați uitat-o pe Adelheid, mama ei ? Ați uitat cât era de nervoasă și cum umbla noaptea ca o somnambulă ? Nu credeți că un asemenea efort ar putea să o nenorocească ? Să vină și să stea de vorbă cu mine cine-o pofti. Toate drepturile sunt de partea mea și-om vedea noi dacă mă poate sili cineva s-o dau la școală.
- Ai dreptate întru totul, spuse pastorul, pe un ton prietenos. Văd că iubești foarte mult acest copil. dar tocmai în numele acestei iubiri ar trebui să faci ceea ce trebuia, de fapt, să faci mai demult. Coboară în sat și trăieește din nou printre oameni. Ce viață mai e și asta, în pustietatea munților, departe de lume ? Nu înțeleg cum de nu te răpune gerul și cum de îndură copilul iernile astea grele.
- Copilul are sângele tânăr și o pătură bună să se învelească, răspunse unchiul cu bunăvoință, iar lemne, slavă Domnului, avem întotdeauna din belșug. Puteți, de altfel, să vă convingeți, dacă doriți. Magazia e veșnic plină și în cabana mea arde focul toată iarna, fără întrerupere.
Ridicându-se în picioare, pastorul îi întinse mâna Unchiului din munți și adăugă:
- Mă bizui pe înțelepciunea dumitale și sunt sigur că la iarnă te vei întoarce printre noi și vom fi iar prieteni, așa cum am fost odinioară.
Bunicul îi strânse mâna cu putere și-i răspunse cu tărie în glas:
- Aveți o părere prea bună despre mine, domnule pastor, și vă mulțumesc pentru asta, dar să nu vă așteptați că-mi voi schimba hotărârea: nu, nu, copilul nu-l trimit la școală și nici eu n-am de gând să mă duc să trăiesc în sat.
