HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (10)

de Johanna Spyri

Urmare la Heidi, fetița munților (9)

Heidi, fetița munților (10)

Capitolul IV. La bunica (3)

Heidi țâșnise atât de repede din odaia bunicii, încât Peter abia izbutise să o urmeze și totuși, și el și Brigitte avură prilejul să vadă cu câtă grijă o învelește bunicul într-un sac gros și călduros.

Liniștiți, intrară amândoi în casă și-i spuseră bunicii de ce a fost întoarcerea lor atât de grabnică.
Bunica se arătă foarte încântată și repetă de câteva ori aceste cuvinte:

- Cinste lui, cinste lui că se poartă aș frumos cu copilul ! Ce bine ar fi s-o mai aducă ! Fetița asta are o inimă de aur. Și ce frumos știe ea să povestească ! Acum am și eu de ce să mă bucur pe lumea asta.

Brigitte era de aceeași părere cu mama ei, iar Peter dădea din cap în semn de încuviințare și murmura:

- Eu știam mai de mult că e așa.

În timp ce urcau, Heidi îi vorbea bunicului despre tot felul de lucruri, dar, înfofolită cum era, vocea ei abia răzbătea până la urechile bătrânului. 

- Stai puțin, fetițo, ai răbdare, îi spuse bunicul, la un moment dat; o să-mi povestești totul pe îndelete de îndată ce o să ajungem acasă.

În timpul mesei, Heidi începu:

- Mâine trebuie să mergem iar la bunica, dar te rog să iei cu tine ciocanul și niște cuie, să-i bați oblonul și să-i mai dregi un pic cabana, căci, zău, toate scârțâie și troznesc acolo. 

- Cine ți-a spus asta ? întrebă bunicul.

- Cine să-mi spună ? Nimeni. Am văzut eu, cu ochii mei. Nimic nu mai ține în casa aceea, iar furtuna face acolo atâta zgomot, că biata bunică se îngrozește la gândul că o să le cadă casa în cap. Sărmana, e tare necăjită... Nu mai vede deloc și nu are pe nimeni să-i repare cabana, în afară de tine. Ce zici, bunicule, nu-i așa că ne ducem ?
Rostise aceste cuvinte cu atâta căldură și atâta încredere, încât bătrânul o privi cu dragoste și spuse: 

- Bine, bine, mâine coborâm împreună și dregem totul, ca să nu se mai sperie bunica de nimic.

Heidi sări în sus de bucurie și începu să țopăie voioasă, repetând întruna vorbele bunicului: 

- Mâine coborâm ! Mâine coborâm ! Mâine coborâm !

Bunicul se ținu de cuvânt. A doua zi scoase iar sania din magazie și, întocmai ca în ziua dinainte, porniră la vale cu aceeași viteză amețitoare.

Când ajunseră în fața ușii, bunicul opri și-i spuse nepoatei, la fel ca în ajun:

- Cum se întunecă, te întorci.

Heidi nici nu apucă să intre bine în casă, când bunica strigă:

- A venit ! A venit !

Și, când întinse mâinile spre Heidi, mai-mai să răstoarne roata de tors de atâta bucurie. Copila se așeză cuminte lângă ea și începu din nou să povestească, ba de una, ba de alta, și să-i pună tot felul de întrebări.

Deodată, casa începu să bubuie, zguduită de niște lovituri năpraznice. Înspăimântată, bunica izbucni:

- Vai de noi ! Ne cade casa în cap. N-am spus eu ? Ce ne facem ?
Dar Heidi o prinse de mâini și o liniști, spunându-i:
- Nu te speria bunico, nu te speria, e bunicul meu care îți repară oblonul. Să fie oare cu putință ? Parcă nu-mi vine a crede... Du-te, Brigitte și vezi dacă într-adevăr e el și roagă-l să vină la mine să-i mulțumesc pentru bunătatea lui.

Brigitte ieși afară și se apropie de bunic, care tocmai bătea niște cuie mari în bârnele casei.
- Bună seara, Unchiule ! Bunica și cu mine am vrea să-ți mulțumim pentru fapta dumitale bună, căci, crede-mă, nu ne-a fost deloc ușor să găsim pe cineva să ne dreagă și nouă un pic cocioaba asta dărăpănată. Bunica ar fi tare bucuroasă să-ți mulțumească personal.
- Să lăsăm asta ! răspunse ursuz bătrânul. Apoi, întunecându-se la față, adăugă: văd eu și singur ce-i de făcut...

* * *

Sursa foto

Dă click aici pentru Heidi, fetița munților (11)

Găsești povestirea pe scurt a capitolului IV aici,  pe blogul 
Povestiri de lecturi școlare !