22.04.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (12)

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-12
Heidi, fetița munților (12)

Capitolul V. Doi oaspeți (2)

Bătrânul o privea fără să scoată o vorbă, dar iată că mătușa Dete îi aduse o veste bună. Mai întâi, se bucură nespus că Heidi arăta atât de bine - mai, mai să n-o recunoască - mărturisind în felul acesta grija cu care o crescuse bunicul. Apoi ținu să-i spună că s-a gândit mereu, în acești ani de când nu se mai văzuseră, că nu e drept să lase veșnic în seama lui povara unui copil atât de mic, și într-o zi i-a venit ideea s-o ducă în altă parte și uite, chiar azi s-a ivit o ocazie nemaipomenită. În casa cea mai frumoasă din Frankfurt trăia o familie de oameni foarte bogați. Aveau o fetiță bolnavă, paralizată, sărmana, care își petrecea tot timpul într-un scaun cu rotile. Nimic nu-i lipsea fetiței, avea tot ce-și dorea și învăța acasă, cu un preceptor; dar, sărăcuța, se plictisea de moarte și părinții îi căutau o prietenă, care să nu semene cu nici un alt copil. Mătușa Dete le-a descris-o pe nepoata ei, le-a arătat ce fire are și dumnealor o așteaptă neîntârziat pe Heidi, să vină la Frankfurt. Nepoata ar avea în fața ei un viitor, căci fetița era foarte bolnavă și părinții ei n-ar putea trăi fără un copil în preajma lor.
- Ai isprăvit ? i-o tăie scurt bunicul, care până atunci o ascultase fără să sufle o vorbă.
- Vai, izbucni Dete, te porți cu mine de parcă aș fi o străină care îți îndrugă nu știu ce bazaconii. Zău dacă te înțeleg. Nu cred să se găsească în toată valea Prattigan vreunul care să nu mulțumească Domnului pentru o asemenea veste...
- Din partea mea, poți să duci vestea asta unde poftești, nu te împiedic ! Eu, însă, nici nu vreau s-o aud, o întrerupse morocănos bunicul.
Dete sări în sus, bosumflată:
- Ei bine, dacă-i așa, atunci să-ți spun și eu ce gândesc: copila asta împlinește îndată opt ani și nu știe nimic; nu vrei să învețe și de aceea n-o trimiți nici la școală, nici la biserică. Toate astea le-am aflat jos, în Dörfli. Heidi e singurul copil al surorii mele și mă simt răspunzătoare față de ea. Acum îi surâde norocul și nu vreau să lăsăm acest noroc să treacă pe lângă ea. De altfel, continuă ea din ce în ce mai supărată, mie prea puțin îmi pasă de ce spui dumneata, toată lumea e alături de mine. Dacă ții neapărat ca povestea să ajungă la tribunal, foarte bine; află însă, că mai sunt niște povești mai vechi de care, sunt sigură, nu-ți va face nici o plăcere să mai auzi...
- Bine, ia-o cu tine și stric-o ! Dar să nu vă mai văd niciodată în ochii mei, pe niciuna ! Asta mi-ar mai lipsi, s-o aud și pe ea vorbind ca tine ! strigă mânios bătrânul și ieși afară, trântind ușa în urma lui.
- L-ai făcut pe bunicul să fie rău, spuse Heidi necăjită.
- Nu-i nimic, se liniștește el; hai, îmbracă-te și să mergem, o grăbi Dete. Unde-ți sunt hainele ?
- Nu merg cu tine, răspunse Heidi.
- Cum poți să fii atât de proastă și de încăpățânată ?! Nu l-ai auzit pe bunicul tău strigând că nu mai vrea să te vadă niciodată în ochii lui ? N-ai înțeles că vrea să pleci cu mine ? Hai, nu te mai burzului așa ! Nici nu știi ce fumos e la Frankfurt... Și apoi, dacă n-o să-ți placă și n-o să-ți placă, te întorci și gata povestea. Până atunci, numai bine, îi trece și bunicului supărarea.
- Mă  pot întoarce deseară ? întrebă Heidi.
- Când vrei tu, îi răspunse mătușa, dar acum grăbește-te, căci vreau să ajungem în seara asta la Mayenfeld și mâine, dis-de-dimineață, să luăm trenul spre Frankfurt. 
- Unde te duci, Heidi ? întrebă Peter cu uimire, zărindu-le pe cele două drumețe.
- Trebuie să plec cu mătușa Dete la Frankfurt, dar mai întâi vreau s-o văd pe bunica. Mă așteaptă.
- Nu, nu, strigă Dete speriată și o apucă mai tare de mână, ca să nu se poată smulge din strânsoarea ei; nu de alta, dar se temea ca, nu cumva, văzând-o pe bătrână, Heidi să nu se răzgândească și să nu mai vrea să plece cu ea la Frankfurt.
Peter dădu buzna în odaie și trânti mănunchiul de nuiele de se zgudui toată casa. Bunica se sperie îngrozitor și se ridică în picioare.
- Ce s-a întâmplat ? întrebă Brigitte cu calmul ei obișnuit. De ce ești așa de supărat ?
- Ne-au luat-o pe Heidi, bolborosi el, gata să plângă.
- Cum, cine ? întrebă bunica, îngrijorată.
A înțeles numaidecât. Brigitte tocmai povestise că mai devreme o văzuse pe Dete urcând spre cabana Unchiului din munți. În grabă, și tremurând din tot corpul, deschise fereastra și strigă:
- Dete ! Nu ne fura fetița !
Dete bănuia de unde veneau aceste chemări și, strângând ca într-un clește mâna copilei, o trase după ea, alergând la vale din răsputeri.
- Mă strigă bunica, trebuie neapărat s-o văd ! țipă Heidi.
Mătușa însă se împotrivi, spunându-i că trebuie să se grăbească dacă vor să nu piardă trenul. În cele din urmă, Dete o liniști, vorbindu-i întruna despre lucrurile frumoase pe care avea să le vadă la Frankfurt și dându-i toate asigurările că se poate întoarce oricând la bunica dacă n-o să-i placă; în felul ăsta, cel puțin o să aibă prilejul să-i aducă ceva care să-i facă plăcere. Convinsă, Heidi începu să țină pasul cu ea.
- Și ce i-aș putea aduce bunicii de la Frankfurt ? întrebă ea, după un timp.
- Știu și eu, de pildă niște pâinițe din acelea albe, cred că i-ar prinde bine, să nu mai mănânce, sărăcuța, atâta pâine neagră...
- Da, da, ai dreptate, încuviință Heidi, am văzut-o de multe ori cum îi dădea bucata ei de pâine lui Peter, fiindcă era tare pentru ea. Hai să fugim mai repede, ca să-i pot aduce mâine câteva pâinițe.

* * * 

Sursa foto
Dă click aici pentru Heidi, fetița munților (13) !
Găsești povestirea pe scurt a capitolului V pe blogul Povestiri de lecturi școlare !