de Ion Luca Caragiale
Urmare la Kir Ianulea (1) |
| Kir Ianulea (2) |
Or să-l vâre întâi în temniță, și, pe urmă, când i-or da drumul, să-ntinză mâna pe la porțile ălor de i-a-ndopat cu atâtea bunătăți și daruri !... Și încă, treacă-meargă toate !... Dar ce te faci cu fata lui Hagi Cănuță ?...
N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne decât să spele degrabă putina - să se ducă, încotro vedea cu ochii, până dincolo de Mărul Roșu. Astfel dar, în faptul zilei, s-a sculat binișor, a strâns câtă drojdie se mai găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i puie șaua pe un buiestraș tătăresc, a-ncălecat, spunând argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, că are deseara musafiri la masa, a ieșit pe poartă la pas și... pe urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ți-e drumul...
Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se luminase de răsărit, așa că, suind la deal, pân dreptul Cuțitului de Argint, și uitându-se-napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreți în goană venind parcă pe urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată... Prinseseră de veste negustorii și porniseră repede după el cu ceauși de la agie. El a vrut s-abată din drumul mare și s-o ia pe subt deal la dreapta; dar a dat de niște șanțuri; buiestrașul s-a poticnit și l-a trântit cât colo... Atunci, omul s-a sculat, a părăsit calul și a apucat-o pe jos. A suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și alte garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în fața viișoarei unui marginaș bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineață la soare în prispa cramei.
Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:
- Bună dimineața, neicuțule; cum te cheamă ?
- Bună dimineața, jupâne... Pe mine Negoiță mă cheamă; da pe dumneata ?
- Kir Ianulea...
Și d-abia mai ținându-l balamalele, a pâșit pârleazul înăuntru și zise:
- Frate Negoiță, fă-ți pomană și mă scapă ! Umblă niște dușmani să puie gheara pe mine, să mă nenorocească ! Ascunde-mă undeva pe-aici, și eu te fac om bogat... Iar, dacă pân-oi pleca nu ți-oi dovedi că te pot procopsi, atunci primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna dușmanilor... Mă rog dumitale, frate Negoiță, nu mă lăsa-n pierzare ! mă rog și iar mă rog !
Negoiță s-a scărpinat în cap stând puțin la gânduri și a răspuns:
- Ascultă-mă, kir Ianulea; ce sunt dușmanii dumitale ?... n-or fi boieri ?... că de ! drept să-ți spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag...
- De unde, boieri ? sunt negustori...
- Atuncea, te scap...
Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai trântit și niște coceni de porumb, iacătă și dușmanii...
- Mă, neicuță - a-ntrebat unul - nu văzuși dumneata adineaori trecând p-aici un negustor - așa ș-așa ?
- N-am văzut.
- Ți-am da un bacșiș bun, să ne spui încotro a apucat...
- Păi, dacă nu l-am văzut...
- Spune, mă ! A zis un slujitor ridicând gârbaciul...
- Dumneata mă poți și omorî !... da dacă nu l-am văzut...
- Dacă n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul... Hai degrabă-nainte, că pierdem vremea degeaba.
Și au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta, alergând ca nebunii... După plecarea lor, Negoiță s-a suit într-un dud mare și s-a uitat pretutindeni roată, să se-ncredințeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat jos încetinel și l-a scos pe fugar din ascunzătoare.
- Te-am scăpat ! acuma, să te văz, kir Ianuleo... te ții de vorbă ?
- Dragă neică Negoiță, nu știi cât îți sunt de-ndatorat și cât vreau din tot sufletul să mă țiu de cuvânt !... Iar ca să-nțelegi că mă pot plăti de dumneata, te rog șezi colea lângă mine să afli cine sunt eu și să asculți toate pățaniile mele.
Și i le-a povestit toate pe șart kir Ianulea lui Negoiță - de cum a fost plecat din adâncuri după porunca împărătească și până-n ceasul de față - toate, cu de-amănuntul toate, pe care Negoiță le-a ascultat cu plăcere mare și cu multă luare-aminte.
- Și acuma, neică Negoiță, ascultă bine cum te pot eu procopsi pe dumneata... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de ce neam ar fi, să știi că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata... Firește că daca i-ai da de leac, degeaba n-are să-ți fie... Bărbatul femeii ori părinții fetei or să te răsplătească frumos... Ce zici ?... îți vine la socoteală ?
- Cum nu ? a răspuns zâmbind Negoiță.
Iar kir Ianulea, după ce i-a mulțumit încă o dată, a plecat p-aci-ncolo.
Iar kir Ianulea, după ce i-a mulțumit încă o dată, a plecat p-aci-ncolo.
Nu se-ncheiase nici o lună după astea, și coborând Negoiță-n târg cu niște vișine trufandale de vânzare, a aflat de la precupeți că pe una din fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile... Ce nu i-au făcut ?... Leacuri, descântece, molitve... degeaba ! Părinții și logodnicul plâng într-una văzând-o cum se canonește... Vorbește în toate limbile fără să le fi-nvățat, și sporovește și-i turuie mereu gura și spune fel de fel de taine și pâre - de unde le-o mai fi știind ? - încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă și se crucește:
ba că "sacul cu lire de la paharnicul Iordache din Dudești, de nu i s-a mai dat de urmă - furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile agiei - se află acum pus bine, înfășurat într-un testemel ceadiriu(2), în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui - se-ntâmplă ! - și că cine nu-i știe merchezul(3) poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat";
ba că "adiata(4) lui Agop, tutungiul de la Sfinți, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și canà de păr... Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească";
ba că "fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijește mustața, călugărașul sprâncenat, care șade la preacuvioșia-sa părintele archimandritul Hrisant, în curtea mitropoliei - chip și seamă la-nvățătura cântărilor - este fata a mai micșoară a lui Ristache Muscalagiul de la Ploiești"...
și câte și mai câte alte bazaconii - cine le mai poate ținea minte ?
Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu rădicata pe ce a putut rupe și s-a dus de-a dreptul să vază și el pe fata apucată; și cum a ajuns acolo, s-a vârât pântre lumea adunată ș-a spus părinților și logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Firește că bieții oameni n-au mai stat la gânduri: o sută fie ! Iar Negoiță s-a apropiat de urechea pătimașei și, făcându-se că o descântă, i-a zis încet și sfios:
- Am venit, kir Ianuleo, după vorba noastră...
- Am înțeles, i-a șoptit duhul: dar, drept să-ți spui, neică Negoiță, nu te-am crezut așa de nătărău, să te mulțumești cu o sută de galbeni... Ce o să-ți ajungă ție numai atâta ? Trebuia să ceri gros ! Dar fiindcă ai greșit, te iert de data asta... Acu mă duc la Craiova, să intru în soția caimacamului. Săptămâna viitoare să te-nființezi acolo... Nu mă face să te-aștept prea mult; mai am și alte trebușoare, nu numa grija dumitale... Caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap, e și bogat și darnic. Socotește-te bine în talia asta, că de-acolea-ncolo nu mai ai nici o putere asupra mea; să știi că după aia sunt dezlegat de orce cuvânt și nu mai avem nimica de-mpărțit împreună !
Zicând acestea, s-a depărtat duhul... Tânăra s-a tâmăduit. Toată lumea se-nchina; părinții și logodnicul nu știau ce să mai facă de bucurie, iar Negoiță, luându-și suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de drum lung.
Și-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi și-a cumpărat un călușel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură și șea pân la ipingea; a patra, dimineața, a plecat. Asta era într-o miercuri... Ziua umbla, noaptea se odihnea; așa încet-încet, haidea-haidea, marțea următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei, și, de acolo, întrebând din om în om că unde ar putea găzdui un negustoraș ca el, l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare.
Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciumă, unde mai erau și alți isnafi(5), să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu și cu ceva mezelic, înainte să meargă la odaie. Înserase binișor. Până să-i frigă niște pastramă, sta la masă pe gânduri; stând așa, aude clopote, și întreabă pe un arnăut, care trăgea ciubuc la altă masă, ce sarbătoare e a doua zi, de se face priveghere mare.
De la arnăut și de la cârciumăreasă, află îndată ca nu-i a doua zi nici o sărbătoare, dar că așa se fac ziua și noaptea slujbe peste slujbe la toate bisericile pentru ușurarea tinerei soții a caimacamului, care e chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac cu nimica: toate babele meștere, toți doftorii de la Sibiu, pricepuți la așa boale, toate maslurile și molitvele, citite de vlădica și arhiereii cu patruzeci de preoți - degeaba. Femeia are năvârlii(6) grozave: într-una sare și joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o țin legată, dârdâie din toate-ncheieturile și scrâșnește, parcă ar arde-o în foc; dacă-i dau drumul, iar începe să sară și să țopăie, și țopăie și sare, până o leagă iar; asta de peste o săptămână, fără clipă de odihnă și fără să primească-n gură măcar o picătură de apă... O lume se-ngrozește; iar soțu-i se jelește ca un nenorocit; și de-aia se fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s-o milostivi Maica Domnului cu vreo minune.
Negoiță a dat țoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de pastramă, ca orce slugă, de teamă să nu-l aștepte prea mult stăpânul; a dat un icusar arnăutului și l-a rugat să-l ducă degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, că bolnavei i-era totdeauna mai rău când înnopta... O sumă de cucoane și slujitoare o țineau legată-n cearceafuri ude pe biata tânără, care se zbuciuma din creștet până-n tălpi; preoții-n odăjdii mari o slujeau ș-o afumau cu cădelnițele, iar soțul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut vine și zice-n gura mare:
- Maria-ta, nu te supăra !... este aici un om prost, care vine tocmai de la București într-adins; zice că el știe să descânte la boale ca a m.-sale și-și pune capul chezășie că o tămăduie îndată.
S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din urmă, și a strigat:
- Să vie !
Cum s-a arătat Negoiță în prag, până să-l întrebe cineva ce și cum, tânăra s-a potolit din dârdâială, a poruncit, parcă era sănătoasă la baie, să-i scoată cearceafurile; s-a uitat drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui vechi prietin de mult așteptat, și i-a făcut semn să vie mai aproape, chemându-l chiar pe nume:
- Bine-ai venit, dragă Negoiță ! ce mai faci ? sănătoșel ? vino-n-coace mai aproape, că am să-ți spun ceva, să nu ne-auză niminea !
Cine să-și crează ochilor și urechilor ?... Negoiță a dat pe toți într-o parte, s-a apropiat prietenește de pătimașă și i-a șoptit:
- Drăguță, să mă ierți că te lăsai să cam aștepți, dar nu știi ce greu drum și ce gloabă de cal am avut.
- Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici... De-acuma, te-am procopsit; nu-ți mai sunt dator cu nimica. Să știi prin urmare, neică Negoiță, că asta ți-este a din urmă... Să nu care cumva să te mai văz că te ții de coada mea, că nu numai nu capeți nimica, dar încă mă și supăr, și dacă m-oi supăra, de ! poate să-ți pară foarte rău... Atâta-ți spun...
A pierit duhul... și firește și-a venit pătimașa-n fire, bună zdravănă ca mai-nainte, parcă și mai veselă... Acuma cu câte daruri și cinste l-a-ncărcat caimacamul pe Negoiță, ce să vi le mai înșir eu ? - că vi le puteți singuri închipui... I-a daruit cu hrisov o moșie, s-o stăpânească de veci, și pe dasupra l-a și boierit.
Trăia acuma Negoiță în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni și mai bine. Dar într-o zi, tocmai când își făcea după prânz tabietul boieresc, cu cafea și ciubuc în pridvorul lui de la țară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot apropie… Ce să fie?... Sunt niște slujitori de la curte: vin în goană cu naltă poruncă să-l aducă napristan(7) la Craiova.
Nu i-a prea plăcut lui Negoiță că i-au turburat tabietul; dar ce să facă ?... Ajungând la curte a sărutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în brațe, l-a sărutat pe frunte, și i-a zis:
– Prea iubite frate Negoiță, dacă ții la mine câtuș de puțin, să pornești fară clipă de zăbavă spre București: butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac(8) din poște-n poște... Fata măriei-sale lui vodă, domnița, e apucată cum a fost și nevasta-mea, poate și mai rău, după stafeta ce primii... Numai dumneata o poți scăpa... Aleargă !
"M-am fript !" s-a gândit Negoiță; dar de zis, n-a putut zice nimic.
Caimacamul l-a strâns în brațe, l-a suit în butcă și, mânați, bre ! Surugiii au dat bice și călcâie, pe urmă țipete și chiote... Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiță techer-mecher drept la scara palatului domnesc din București.
Vodă și doamna, frângându-și mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, și vodă i-a strigat în grecește, cum vorbea p-atunci boierimea:
- Ah ! Dumnezeu te-a adus, boierule ! Poftim !
Dar Negoiță - de unde să știe grecește ? - a răspuns într-o doară:
- Cine nu-l caută îl găsește, măria-ta, dar cine-l caută ! Să vedem !... să-l cautăm !... Dacă s-o putea, și mie mi-ar părea bine. Să vedem...
- Haide !
Și zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiță până-n sagnasiul(9) din fundul sălii... Acolo sta domnița grecește pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpușă cu gâtul pe sârmă; într-una se chinuia așa de cinci zile cu dinții-ncleștați și fără să-nchidă ochii o clipă.
Cum s-a arătat Negoiță, donmița a stat din cap și a-nceput să țipe, apucată de toate năbădăile:
- Afară ! dați-l afară ! să nu-l văz în ochii mei pe râtanul de Negoiță ! afară !... să vie băbaca !
Negoiță n-a așteptat mai multe și, în loc să se supere că-l gonește cu ocară, a ridicat așa din umeri, parc-ar fi zis: “De ! dacă nu poftești !”…
S-a-ntors în loc și a voit să plece. Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a apropiat de fiică-sa:
- Aicea sunt ! uite băbaca matale !
- Nu tu ! țipa fata. Nu te-am chemat pe tine ! să vie băbac-al meu !
- Eu sunt băbac-al tău ! a zis cu lacrimi fierbinți prăpăditul de bătrân.
Dar copila, țipând și mai grozav:
- Nu ! nu ești tu ! tu ești urât ! tu du-te cu Negoiță ! să vie căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat !
La așa vorbe nebunești, doamna a leșinat... Dacă nu era Negoiță s-o apuce-n brațe, cădea lată. Au sărit cocoanele curții și au luat-o s-o frece cu oțet de trandafir și să-i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul vodă a-nceput să se bata cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare țipa.
- Să-mi aduceți pe băbac-al meu ! pe căpitan Manoli ! p-ala-l vreau eu !
În sfârșit, Negoiță zice lui vodă la o parte:
- Măria-ta, la așa pătimași trebuie să le facem cheful deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi ațâțăm mai rău.
I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli... Mai rar așa palicar(10) ! înalt, spătos și mustăcios - o mândrețe de arnăut ! și muiat numa-n fireturi de sus până jos - să fie de fală pentru orice curte domnească !
Cu mustățile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a zâmbit dulce și, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândețe:
- Băbacă ! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor !... să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi(11) !
Căpitanul Manoli iubea firește pe domnița din tot sufletul; dar așa hatâr mare nu-i putea face fără voia stăpânilor. Iar Negoiță s-a gândit: "Așa ți-e vorba ?... Bine !" pe urmă s-a-ntors la vodă și zice:
- Măria-ta, ia să se dea toți într-o parte, să văz și eu mai aproape pe pătimașa.
I-au făcut toți loc, iar Negoiță s-a dus drept la domnița care se zbuciuma și răcnea cât putea:
- Afară Negoiță ! Ieși afară, mojicule !
Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei și i-a vorbit încet:
- Drăguță, eu aș zice să pleci mai bine de bunăvoie...
Aș ! fata răcnea mai rău:
Aș ! fata răcnea mai rău:
- Afară Negoiță !
- Și zi, așa, ai ?... Nu vrei ?
Ș-a dat s-o apuce de mână. Atunci domnița l-a scuipat în față și i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiță.
El s-a șters cu mâneca pe obraz și întorcându-se-n loc spre vodă, zice:
- Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum pân-acuma n-am mai întâlnit... Că n-ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica... îmi trebuie un ajutor... Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gâlci și de năjit; e văduva unuia care și-a prăpădit averea-n risipă și-n desfrânări; a rămas mufluz, și-a luat lumea-n cap și a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame... O cheamă Acrivița Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuță...
La vorbele astea, domnița a-ncetat deodată cu țipetele, ș-a-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor.
- Așadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, s-a-duc numaidecât pe Ianuloaia.
A vrut să facă un pas; dar domnița l-a apucat strâns de pulpană, țipând apelpisită:
- Stăi, Negoiță !
Și... ce să mai lungim acuma povestea ? - că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face - i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s-a gătit frumos, ș-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuți călări înainte și tot atâția m urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf(12) și cu stânga răsucindu-și mustățile... Și era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când se uita de la fereastră cum zbura butca departe…
Negoiță a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-și aminte că mai are și alte daraveri în București, a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma Ianuloaiei... Casele cele frumoase le vanduseră creditorii... Sărmana ! părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la hagiul... Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de așa frumusețe, mai ales cum se purta ea acuma, cernită de sus până jos, ca orce văduvă jalnică... După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:
- Uite, cocoană; eu mă știu dator lui kir Ianulea cu o sută de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, și ți-am adus datoria... Poftim !
Cocoana a-nceput să plângă și să-l întrebe dacă știe el ceva despre ce s-o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate - se frige, o să moară de dorul lui. Negoiță i-a răspuns că nu știe nimica; iar, ca mulțumire că bărbatu-l îndatorase la vreme de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a stăpâni ea de veci viișoara lui de la Cuțitul de Argint, și i-a și dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba doftoritului, s-a gândit câtva și i-a mai spus:
- Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în cinstea și pomenirea lui, vreau să te-nvăț ceva, cu care, la prilej, să te salți bine din lipsă... Ascultă, rogu-te, cu luare-aminte... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc, or de ce neam ar fi... numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi goni dumneata... Să-i zici pătimașei numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: “Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică ?… și eu te căutam ca o nebună... fos-mu! parighoria tu kosmu!”
- De unde știi dumneata vorbele astea ? a-ntrebat cocoana privindu-l cruciș.
- Le-am învățat, demult, de la un prietin... a răspuns Negoiță, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat: ...Numai atâta să-i spui... Pe urmă, s-o apuci în brațe, tot cu gândul la kir Ianulea: să te uiți la ea așa frumos, cum te uiți acuma la mine, s-o săruți cu foc și să n-o slăbești din dragoste până nu-i trece de tot… Firește că, după potriva ipochimenilor, n-are să-ți fie osteneala degeaba... Ai înțeles ?
- Am înțeles.
- Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană ! S-auzim de bine !
S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele(13) și jucau soitarii(14) pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiului... L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas(15) mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.
Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiță pân-acasă. Toată vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate ziua și noaptea, cântându-i din gură și cu tambura manèle turcești și cântece de palicari de pân munții lui depărtați - și cânta strașnic; avea și glas și pătrundere. I-a plăcut mult lui Negoiță tovărășia lui Manoli și ajungând acasă la moșie, s-a crezut dator să poftească și el în gazdă pe căpitanul, care era tot atât de plăcut și de bun, pe cât de voinic și de viteaz... Seara au cinat împreună, cu vin vechi de Drăgășani, cu cafele și ciubuce până târziu; iar, după cină, la care, osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar, înecându-l deodată așa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca pe o femeie, și căzând în genunche, i-a zis gazdei:
- Eu sunt sarac, bei-mu (adică prințul meu), n-am să-ți dăruiesc nimica de preț; dar numai Dumnezeu și sufletul meu știu cât îți sunt de recunoscător !... că, dacă se prăpădea fetica, eu - uite, vezi hangerul ăsta ?... până-n prăsele mi-l băgam în piept!... că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut Manoli sârmanul, sârmanul Manoli ?
Ș-a-nceput să sărute mânile lui Negoiță și l-a rugat să-i primească-n dar o pereche de mătănii de la Ierusalim.
Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de mulțumire, colo, departe, la București, se jelea de durere mitropolitul, că una dintre nepoțelele î.p.s.-sale începuse sa aibă pandolii... Dar s-a-ndurat pronia și nu l-a lăsat să plângă prea mult pe robul Iubitoriului-de-oameni... Cum a intrat coana Acrivița pân gangul clopotniței, parcă i-a luat tinerei boala cu mâna... Și a zis bodaproste Ianuloaia când a plecat blagoslovită și mulțumită destul de la mitropolie.
Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuță, care se întorsese și el la urma lui cu coada-ntre picioare, rupt de oboseală.
Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu șart și mai frumos decât vi le-am putut eu povesti dumneavoastră. Împăratul a tăcut un haz nespus și a zis râzând:
- M-am pătruns acuma cum merge pricina... Halal să-ți fie, dragă Aghiuță ! frumos te-ai purtat, n-am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală ?
- Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să-ndrăznesc a cere.
- Spune, puiule dragă.
- Întâi, pe Acrivița și pe Negoiță să nu-i văz vreodată p-aici ! Ducă-se la rai, să se-mpace sf. Petre cu ei cum o ști.
- Bine... Și al doilea ?
- Al doilea, să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m-am dehulat de atâtea trebușoare pe pământ.
- Bine, ș-asta !... ai dreptul să dormi trei sute de ani de aci-ncolo fără să te mai supere nimini cu nimic !
Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei și l-a trimis să se culce.
Și așa, au mers cocoana Acrivița și Negoiță, fiecare la ceasul său, în rai; iar Aghiuță s-a pus să-i tragă la soamne... și dormi ! și dormi ! ș-o fi dormind ș-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine știe ce drăcii.
________
(1) faliment (6) furii (11) (nu-l pot) suferi
(2) verde deschis (7) imediat (12) brâu lat
(3) rostul (8) cai de schimb (13) muzica turceasca
(4) testamentul (9) balcon cu geamlâc (14) măscărici
(5) meseriași (10) viteaz, voinic (15) alai, respect
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Dintre nuvelele lui Ion Luca Caragiale, ai putea să mai citești:
