KIR IANULEA (1)

de Ion Luca Caragiale

Kir Ianulea (1)

Zice că odată, acu vreo sută și nu știu câți ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân' la mic: unul să nu fie lipsă, că-i scurtează coada și-i lungește urechile ! Și, dacă s-au adunat ei cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie scrâșnind strașnic, a tușit de i-a pârâit jețul, a holbat ochii la ei și le-a zbierat așa:

- Afurisiților ! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe sub nas toate și el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca și mine, că toți oamenii sosiți de pe la dânșii aici la noi nu se plâng decât numa și numa de soțiile lor; toată vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: "femeia" și iar "femeia".
Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta ?... Pe spusele oamenilor, firește, mare temei nu putem pune, fiindcă-i știm ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăși nu-mi vine să las așa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci politica împărăției noastre cere ca să știm tot, fără greșală, nici îndoială... Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la cazne fioroase pe toate femeile, doar de-om putea afla de la dânsele un crâmpei de adevăr; dar, pe urmă, m-am gândit că nici așa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaștem și pe dumnealor cât de-ndărătnice și de-ncăpățânate sunt... Așadar și prin urmare, după multă chibzuință, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuță... Ce ? n-a venit Aghiuță?... Unde-i Aghiuță ?

Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunței de la urmă, și, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, își cântărea coada-n mâni. Cum și-a auzit numele, a lăsat coada și a țipat:

- Aici sunt, întunecimea-ta !

- Apoi, dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere ? Vino-ncoace, proclete ! Te dai coadei, ai ? Simțiși c-am să te pun la treabă și te pitești, să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul taichii !

Și când s-a apropiat Aghiuță de tron, l-a-nhățat Dardarot de urechi și scuturându-l, de-i trosnea junghietura - de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit și când se plictisea împăratul de treburile-mpărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușuri.

- Ascultă-mă, Aghiuță puiule... Dumneata numaidecât ai să iei din comoara-mpărătească suta de mii de galbeni aduși alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliții de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă - zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te-mpelițezi din cap până-n călcâie în chip de om muritor și să te duci pe pământ, în ce loc ți s-o părea mai potrivit. Acolo - ascultă bine, astâmpără-te cu codița ! - să te căsătorești și să trăiești cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ți lași acolo trupul, și să te-ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat...

Bietul Aghiuță ! știa el de ce sta pitit pântre plevușcă, măcar că era un drac și jumatate: bănuise ce-l aștepta, că iar o să-i dea cine știe ce grea sarcină. Când a mai auzit că o să aibă a face și cu femeie, a vârât coada-ntre picioare; încă n-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească trei ani... Îi dedese baba de lucru - să-i îndrepteze un fir de păr creț: l-a tot muiat cu limba Aghiuță și l-a tras pân degete, zi și noapte fără răpaos; de ce-l muia și-l trăgea, de-aia firul se-ncârlionța și mai tare; și așa și iar așa, până i-a ieșit dracului părul pân căciulă; s-a lipsit și de simbrie și de tot, ș-a fugit de la stăpână.

- ... Și să știi - a adăogat Dardarot, după ce a stat puțintel la gânduri - că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile și ticăloșiile pământenilor... la neștiință, la sărăcie, robie, prostie și la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi putea și cum te-o tăia capul... Înțelesu-m-ai, puiule ?

Ce să mai zică puiul ? Nu mai încăpea câr-mâr; că Dardarot, cât îi vorbise, nu-l slăbise din gheară.

- Înțeles, întunecimea-ta !

- Apoi, dac-ai înțeles, puiule dragă, ce mai stai ?

- Dacă nu-mi dai drumul de ureche...

Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, și zice râzând:

- Ptiu ! să nu te deochi !

Și l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea și, fără să mai zâmbească, răcnindu-i furios: "Ai plecat ?", i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, și, p-aci ți-e drumul ! într-un suflet, la-mplinirea datoriei.

Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf(1), dar nici prea țângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos și arătos; și, după ce s-a gândit, în care loc anume să meargă pe pământ, zice:

"Știi ce ?... Am să mă duc la București... cunosc orașul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie(2) bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate".

Gândind astfel, cum a picat în București, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână-n curte, cu pimnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul - niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron...

Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor și mai ales al femeilor, că or să-l descoasă care mai de care, ca să-i afle rostul - că de unde e, cine e, cu ce trăiește, ce caută aici și câte altele - a chemat pe jupâneasa bătrână - o cotoroanță zugrăvită și smălțuită, pe care o pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile și să ducă grija de toate - a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s-a apucat a-i povesti pă cum urmează.

- Uite, dragă kera Marghioalo... Mie, cum ți-am mai spus, îmi zice kir Ianulea... Eu sunt de felul meu din părțile despre Sfântagora. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. Pe când împlineam șeapte anișori, le-a venit părinților dorința să meargă la hagialâc; și așa, după ce au făcut rost de ceva parale, m-au luat împreună și ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care aștepta cu pânzele ridicate vânt, ca să pornească spre miazăzi către Iafa. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vântul așteptat; s-au umflat pânzele, și am pornit. Trei zile cu soare și trei nopți pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole și ridichi... Ce sa te pomenești ?... Așa pe la toacă, au început amândoi părinții mei să se ție cu mânile de pântece și să se vaite grozav: "mor" și iar "mor" !... Căpitanul, văzându-i cum se zvârcolesc și se zgârcesc în dureri de moarte, a chemat degrab pe un călugăr papistaș, care se suise cu noi pe corabie, om învățat, priceput și la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să-nvinețească și d-abia i-au putut spune ce mâncaseră - fasole și ridichi. Călugărul a-ntrebat încă o dată:

- Înțeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneți: ați mâncat fasole și ridichi, ori ridichi și fasole ?

Iar mama i-a răspuns cu glasul leșinat:

- Ridichi și fasole...

- Atunci, nu prea e bine ! a zis călugărul.

Și a poruncit să-i frece pe pântece cu câlți aspri... Dar degeaba i-au frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când răsărea luna, tata întâi și mama îndată după el, și-au dat otpustul ... Eu, copil, ce să fac ?... Mă țineam plângând tot după căpitan și după călugăr, și i-am auzit vorbind așa: zice capitanul:

- Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa și rămâi sărac pe drumuri !

Dar omul învățat i-a răspuns:

- Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriță. Asta e un fel de boală care bântuie mai cu samă în postul Paștelui la christianii răsăriteni... Greșesc oamenii - c-așa e bietul om, supus greșelii - mănâncă întâi ridiche și pe urmă fasole... Vezi bine, ridichea își repede tăria-n sus, iar fasolea își navălește puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuțeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n mațe, de se sparge praporul - și se prăpădește omul de hurduharismós - așa zic grecii la năpasnica asta de boală.

- Dar nu se ia ?

- Deloc; n-ai nici o grijă.

I-au înfășat frumos pe bieții părinții mei în niște cearșafuri curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a prohodit și, de dimineață, când s-a arătat soarele dasupra talazurilor - "vecinica lor pomenire !" - una ! două ! trei ! i-au aruncat în adâncime... Pe mine, văzându-mă plângând, și-a făcut pomană căpitanul de m-a luat pe procopseală - întâi slugă, pe urmă ajutor, mai apoi tovarăș... Nu-ți mai spui, dragă kera Marghioalo, pân câte necazuri am trecut; câte ocări, înjurături și bătăi am înghițit; de câte ori era să pier în vultoare; de câte ori m-au amăgit împrejurările și înșelat lumea - mai ales de când am încăpuit eu singur o corabie și m-am apucat de negoț pe seama mea, fără alt stăpân nici tovarăș decât norocul meu ! Nu-ți mai spui cum am scăpat odată cu viața numa-n pielea goală, că, după ce umblasem șapte luni pe ape, tocmai când să intru în Țarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu cositor și chihlibar de peste două mii de lire, pe care le cumpărasem cu piper și curmale nici de trei sute ! Nu-ți mai spui câte și mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe mări și pân țări, cu fiarele, și, încă mai grozave, cu oamenii !... Destul să-ți spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade, ajungând să am o stare destul de bună pe potriva mea... Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; știu destule limbi străine - încai despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temei; măcar că de viță sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar, drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire limba și lumea de-aici, și, așa, fiindcă m-am săturat de atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap și de inima ale negoțului, am venit să m-așez aici, în Valahia, la București; să mă bucur în isihie(3) de rodul îndelungatei mele trude...

- Doamne, kir Ianuleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut și dumneata !... Dar să nu-ți pară rău ! Încai n-ai pătimit ca atâția alții degeaba! Frumos ești, voinic ești, bogat ești ! de trăit știi să trăiești ! Halal să-ți fie !

Iar kir Ianulea a adăogat:

- Uitam ceva... Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva - da măcar tatii, de s-ar întoarce din fundul mării - câte le aflași acu de la mine, că, vezi dumneata ? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie cinstită și credincioasă ce te știu; cât sunt eu de blând și cât ești de bătrână, nu-ți caut !... te cotonogesc ! îți rup ciubucul ăsta pe șale și te dau ș-afară din pâine cu ocară !... Ai priceput ?

- Vai de mine ! a zis bătrâna; s-ar putea ?... N-am obiceiul !... În viața mea n-am mâncat labe de pui !... Hei! kir Ianuleo; eu am slujit la case mari boierești... Câte am văzut ș-am auzit eu !... n-am vreme acuma să ți le povestesc !... dar, lasă...

- Ei, eu atâta-ți spui dumitale... te nenorocesc !... s-a isprăvit !

- Să mă omori ! a zis jupâneasa și n-a mai stat; s-a ridicat de pe chilim și a plecat degrabă cu cheile la treburile ei.

Până seara, toți ai casei; până-n două zile, mahalaua-ntreagă; până-ntr-o săptămână, tot târgul... toată lumea a știut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar decât el; corabia arsese de trei ori; chihlibarul prăpădit făcea douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă nimini ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi.

Cu azi, cu mâine, a făcut cunoștință kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri; a-nceput să meargă pe la ei și să-i poftească pe la el, la sindrofie. Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări-alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie(4) și de hristoitie(5) - într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-l ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini - o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu(6) pe potriva greutaților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori - băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița. Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea ? Fata era vestită de frumoasă; numai atâta cusur avea și ea, că se uita, uneori, nu totdeauna, cruciș; dar tocmai asta îi plăcea lui cu deosebire. Fata-l plăcea și ea pe el... A cerut-o hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o.

Fiind și kir Ianulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omenești, era stăpânit de patima fuduliei; îi plăcea să trăiască domnește, numa-n petreceri scumpe, împărțind în dreapta și-n stânga daruri prețioase. Așadar, a făcut o nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor; încât bărbații ziceau: "Trebuie să fie putred de bogat arvanitul !... Văzuși, nene, ce bine a lovit-o sărăcia de hagiu !", iar femeile: "Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuță !"

Cum a adus-o kir Ianulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o pe dos. Până la sfârșitul cununiei, duminică seara, era blândă și supusă ca o mielușea; dar, luni dimineața, s-a ridicat din pat ca o leoaică…; A chemat toate slugile, femei și bărbați; s-a uitat o dată chiorâș de i-a băgat în spaime pe toți și, de față cu bărbatu-său, le-a zis:

- Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici ! Și să mai știți că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea ! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc și-l trimit numaidecât la agie(7) să-și ia merticul(8) și de-acolo ! Scurt !... Ați înțeles?… Aid-acuma ! ieșiți afară !

De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră și mai țanțoșă; și, de ce era mai țanțoșă și mai aspră, d-aia kir Ianulea o iubea mai tare; și de ce creștea dragostea dumnealui, de-aia-i creștea și ifosul dumneei. Toata ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce, or după un zâmbet... Ea sta tot posacă și-ncruntată. Daca s-apropia de ea și da s-o mângâie, ca s-o mai îmbuneze: "Dragă Acrivițo, de ce ești supărată ?" ea-l împingea cât colo:

- Ah ! Ianuleo, fugi ca n-ai haz deloc… nu vezi ? 
Alt barbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea-napoi la babacă-său, la Hagi Cănuță... Dar el, unde ? Când îl împingea, el îi cădea-n genunchi: "Dragă Acrivițo, iarta-mă !" și da să-i sărute mânile; dar ea:

- Uf ! Ianuleo, scoală-te ! nu mai mă plictisi !

- Nu mă scol până nu ma ierți !

- Atuncea, stăi așa până poimâine, dacă poftești !

Și se scula ea și pleca, după ce-i da cu tifla.

Kir Ianulea, ce să facă ? Se uita după ea lung cum ieșea înțepată fără să-și întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi să nu-l părăsească așa... ofta, se ștergea la ochi și.... o iubea și mai mult.

A mers așa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară(9). S-a prefacut azi, s-a prefacut mâne, pân-a-nceput chiar să crează. Omul da bani cu împrumut, și firește veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbași, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acrivița sta cu urechea la ușă, s-auză tot; și nu s-a mulțumit s-auză numai; a sfredelit ușa cu un burghiu, ca să și vază. Și-ncai, nu tăcea ? îi spunea fără sfială ce auzise și văzuse, și ține-te: că ăla ți-a zis așa și i-ai răspuns așa; că pe aia ai strâns-o de mână și i-ai sărutat-o de trei ori, și, pe urmă, când a vrut să plece, ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș, și ai dus-o până la ușă și iar i-ai sărutat mâna - și câte alte ponosuri și mai și.

Iar dacă el se jura că pe nedrept îl bănuiește, că el e dator să se poarte politicos cu lumea și mai ales cu cocoanele, ca orice negustor - ea începea să-l ocărască, făcându-l nerușinat și mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să se strângă de gât ca pițigoii și mai multe nu. Dar nici cu atâta nu se mulțumea cocoana. Nu-i era de ajuns cum le încornora toate câte le auzea și le vedea pe ascunsele; ca să afle și mai multe, da bacșișuri la slugi să-l iscodească; ba a pus chiar pe un frățior al ei să nu-l slăbeasca de pe urme, să-i descopere toate "berbantlâcurile dumnealui". Firește că nici slugile, nici frățiorul, n-au putut afla nimica, fiindcă omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă.

Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca hiște "păcătoase, ticăloase și necredincioase"; frățiorului i-a strigat că ori e haple, ori "pes... semne altceva", și i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în fața lui kir Ianulea, le-a smintit în palme și le-a dat afară.

Cum a schimbat slugile, alte bănuieli și alte certuri... Dar nici nu putem zice așa, fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârșit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, țipa, ocăra și blestema numai dumneei, iar dumnealui asculta, înghițea și tăcea. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoșul, se dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face și drege, că umblă așa și pe dincolo; și, fiindcă Ianuloaia era mulțumită cu astfel de slugi, apoi și ele-și făceau de cap; furau de stingeau.

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă - otusbir, ghiordum, ba și stos - și dulcețuri, zumaricale(10), vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, era și agiamie și-nfumurată că nimini nu știe juca mai bine ca ea - și, se-nțelege, pierdea gros. Toate cheltuielile și pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă nu zicea nimica; dar așa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape și lui câte o vorbă, bunioară:

- Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale !

Nu-i trebuia mai mult cocoanei…

- Da ce ? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa mea ?... Dumneata nu trebuia să te fi-nsurat, dacă te știai pârlit, să iei pe Acrivița, fata lui Hagi Cănuță, care n-a fost învățată la casa părinteaseă să-și mănânce de sub unghie !... Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s-o ții încuiată pe măsline și pe mămăligă, să-ți spele rufele și să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumânare-n casă ! ori una, să-ți puie niște coarne, să nu le poți duce !... Nu ți-e destul că sunt cinstită, după ce că-ți rabd, ca o nenorocită, toate ticăloșiile și murdăriile dumitale ?... Eu voi să trăiesc; d-aia m-am măritat; aminteri mă duceam la călugărie !… Și-n sfârșit, dacă-ți place, kir Ianuleo ! de unde nu, du-t' te plimbă, și să ne vedem când mi-oi vedea ceafa... fără oglinzi !

Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de față:

că s-a ținut cu beizadea cutare, un copil ! și vodă, suparat foc, era să puie să-i taie coadele și s-o trimită surghiun la un schit, tocmai în fundul munților;

că a prins-o odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Țurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc și cu alți drăngălăi; - țiganii îi trăgeau de unul singur "Măi, cazace, căzăcele !" și ea chiuia și juca numa-n papuci, cu palmele-n ceafă, apilpisită, ca un maladeț zaporojean;

că-ntr-un rând, a plecat la Căldărușani, s-o spovedească sfinția-sa părintele Ioanichie, și a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor până-n săptămâna luminată după izvorul tămăduirii; - se plimba toată noaptea cu duhovnicu-n luntre pe lună și cânta de răsuna lacul: "Frunzuliță lobodă, of ! țațo, gura lumii slobodă !" iar părintele lucra din lopeți și-i ținea isonul pe glas al optulea...

Și câte alte grozăvii.

Musafirii și mai ales musafirele faceau haz; iar bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea fețe-fețe. A răbdat el cât a răbdat, și zice, întâi cu destulă blândețe:

- Bine, Acrivițo, scumpa mea ! cum poți dumneata, mai ales că știi ce bun prietin sunt cu bărbatu-său... cum poți, fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără nici un temei, să catigorisești astfel pe o prietină, pe care o primim aproape în toate zilele în casa noastră ?... Îmi pare rău !

- Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi... ca vă scoateți ochii unul la altul!

Și apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai duhovnicește la Căldărușani: i-a pus lui kir Ianulea gândul... "să-mi spargă casa !" Da o s-o prinză odată și n-o s-o ierte cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă pe... și din "muscălească" și "călugărească" n-o mai scoate.

N-a mai putut suferi kir Ianulea; s-a ridicat foarte turburat și s-a răstit odată tremurând:

- Ascultă-mă, Acrivițo ! nu-ți dau voie, mă-nțelegi, să mai zici o vorbă măcar despre o femeie care - poți spune dumneata toate murdăriile ce-ți trec prin gândul dumitale ! - este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata ești, mă-nțelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, și oricât de blajin să fie omul, îl scoți din toate răbdările ! Să taci din gură, scorpie nebună, că pui de te leagă și te trimit la balamuc, mă-nțelegi !

Cocoana s-a ridicat și dumneei și s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede-ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a luat castronul cu ciorbă de pe masă și i l-a aruncat în față - l-a opărit de sus până jos. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați, s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept:

- Nene Ianuleo ! stai, omule ! nu șade frumos !

Și, pe urmă, cătră dânsa:

- Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru Dumnezeu ! nu-l mai turba !

Ți-ai găsit !... S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice mahalaua-n picioare:

- Săriți ! săriți, oameni buni ! că mă omoară păgânul, arvanitul !... Mă bați, ai ? după ce-ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule !... Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de-ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești până la lescaie, râtane !... Da pe mine să mă bați ? pe mine, mă ! spurcăciune de bădăran ?... pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule !?... Stăi tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghenè(11) turcească !

Și până nu i s-o stins glasul, n-a contenit... Firește că petrecerea n-a mai mers înainte... Au sărit toți musafirii, care mai de care: "Nene Ianuleo !", "Cocoano Acrivițo !"... că "la necaz spune omul multe"; că "are mâna cinci degete și nu se potrivesc unul cu altul"; că "și măruntaiele din om tot se ceartă uneori"; dar orișicum "nu e bine să s-auză-n lume de așa-ntâmplări într-o casă de seamă !"... și așa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, firește, s-a știut îndată în toată mahalaua că "biata Acrivița lui Hagi Cănuță a ajuns de-o bate arvanitul - la masă ! față cu musafirii ! - după ce o-nșeală cu care-i iese-nainte !..." și pe urmă prietenele: "Cum a fost ea crescută, mititica, și pe ce mâini a-ncăput !... o s-o bage-n pământ păgânul !"

Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul și iar "dragă-n sus ! dragă-n jos ! puiule și suflete !" și orce poruncea dumneei, dumnealui răspundea:

- Cum poftești dumneata, fos-mu, parighoria tu kosmu! (vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinicà: lumina mea, mângâierea lumii !).

În vremea asta, cocoana Acrivița se gândea:

"Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai fac purici... Ia să mă gândesc la viitorul meu…"

Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele(12) și argintăria, și le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuță; pe urmă, a-nceput să vânză și de pân lucrurile de preț ale casei, despre care "budalaua" habar n-avusese să facă și el, ca orce negustor cuminte, o catagrafie(13). Totodată, s-a luat cu binișorul pe lângă el; a-nceput să-l mângâie și să-l mâglisească(14). După ce l-a răsucit și l-a fermecat cum a știut ea, când erau într-o seară amândoi singuri la iatac, s-a pomenit kir Ianulea că se repede dumneei și-l ia strâns în brațe și pupă-l !… El zice:

- Mă iubești, draga Acrivițo ?

Dar ea, uitându-se la el cruciș:

- Mai mă-ntrebi, Ianulică; fos-mu?

N-a putut kir Ianulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie că s-a dat Acrivița lui pe brazdă... De-acu-ncolo, trai, neneco ! Despre ziuă, când s-ațipească și el, haț ! îl ia dumneei iar în brațe și zice:

- Dragă Ianulică, am să te rog ceva... dar... să nu zici ba.

- Când am zis eu ba la vreo dorință a mătăluță, sufletul meu ?

- Uite ce e... Tătița ar vrea să mărite și pe surioarele mele - să nu-i rămâie fete bătrâne-n casă - c-au și-nceput mahalagioaicele (le știi gurița) să le zică "iepele lui Cănuță" - și nu prea are cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor; că dacă nu era om cinstit și filotim cum e, ar fi avut astăzi stare !... Mulți bani are de luat de pe la boieri mari; ce folos, dacă deocamdată nu-i poate scoate ?... Dar, după ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi(15); ai să strângi pe boieri în chingi negustorește și o să-ți intri-n bani... Și… așa, m-am gândit să-l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de micșoară; că, de ! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste ?... Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata - și plăcut și bogat, și galantom și să mă iubești atâta ! "

Și pe urmă, strânge-l iar și pupă-l.

- Bine, puică, să le dăm... Cam cât ?

- De ! știu eu ?... cam câte o mie, două de galbeni.

- Bucuros, suflețele !... adu-mi aminte mâne să mergem la hagiul, să-i numărăm paralele... Acu, aide, bibilico, să ne culcăm.

Dar ea îl strânge iar și zice:

- Și... pe urmă, uite... Frățiorii mei... Nu e bine să mai stea așa degeaba... M-am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaș, să s-apuce și dânșii de vreo negustorie, că sunt gogeamite gâliganii acuma, nu mai face să se lase tot în spinarea bătrânului: pun-te masă ! scoal-te, masă !… Ce zici dumneata, nu zic bine ?

- Dragă puiule, nu știi că eu zic ce zici mătăluță ?… Adu-mi aminte mâne dimineață... Acuma, hai să-i tragem un somn.

- Mai dă-mi o guriță, Ianulică, parighoria tu kosmu !

I-a mai dat o guriță, și au adormit ca niște copilași scăldați.

A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă și amândoi frățiorii încăpuiți; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului, ca om încercat, au pornit, cu chimirul plin, după marfă - unul, cu corabia, de la Galați cătră Smirna înspre părțile răsăritului; altul pân Brașov, spre părțile apusului cătră Lipsca, în chervan, cum umblau negustorii p-atunci.

Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire... Ziafeturi peste ziafeturi zi și noapte, cu toate bunătățile și trufandalele; chef și tămbălău cu zeci de musafiri și de lăutari - și tot ce dorea Acrivița trebuia să se-mplinească: Turnul Colții să-l fi cerut pe masa, kir Ianulea pe masă i l-ar fi adus.

Au mers lucrurile tot așa și iar așa; a tot băgat mânile kir Ianulea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pân-a dat într-o zi cu unghiile de fundul lăzii. N-avusese până-acuma obicei nici vreme să numere ce-avea-n ladă; acu i-a dat în cap să facă și asta, și nu i-a trebuit multă răbdare... Mai rămăseseră vreo trei sute și ceva de lire - să tot ajunga pentru coșniță și cheltuielile mărunte pe vreo două-trei săptămâni... Dar, om cu fire neclintită, s-a gândit așa:

"Ei ! ș-apoi ?… ce-mi pasă ?... Mâine, poimâine se-ntorc băieții cu marfa, ne apucăm de negustorie și, cu stăruință multă și puțin noroc, umplem lada la loc... Pân-atunci, helbet(16) ! avem credit destul !"

Și s-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orșice preț… Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; și mai ales că bântuia p-atunci mare chesat(17) asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și de-abia găsea, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num-așa de mezelic. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor, care, nu-și putea el închipui, de ce zăbovesc atâta, când toți negustorii plecați totodată, ba unii chiar mai târziu, se și-ntorseseră de la tacsid(18), fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.

Pasămite, cumnățeii aveau cuvinte să zăbovească... Tocmai când să-și piarză kir Ianulea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două vești destul de urâte... Băiatului dintâi, pe când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o asigureze... Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir, se-ntâlnise cu niște elini, de care mișună totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la berăriile nemțești toată ziua, iar seara, merseseră-mpreună la cafeneluța unui simbatriot, într-o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un endekamisi, și pe urmă, la iuțeală, un stosișor; și așa, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă.

________

(1) bătrân                          (7) poliție                        (13) inventar

(2) oraș                              (8) porția                        (14) să-l înșele

(3) liniște                          (9) geloasă                      (15) moștenitori

(4) generozitate            (10) prăjituri                    (16) nici o grijă !

(5) cuviință                     (11) țigan                           (17) criză de bani

(6) fără bani                    (12) bijuterii                     (18) călătorie

* * *

Sursa foto

Dă clic aici pentru Kir Ianulea - partea a II-a !