de PETRE ISPIRESCU. |
A fost odată un om bătrân care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moșneagul (unchiașul) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea și ea o fată mare.
Baba, însă, punea pe fata unchiașului la toate greutățile casei; iar fata ei se clocise de ședere.
Biata fata unchiașului torcea, țesea, făcea pâine, mătura și scutura fără să zică nici pis ! dară baba punea parte fetei sale, și pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra.
Nu era ziuliță lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-și gonească copila, și-i zicea:
- Dacă nu-ți vei duce fata de aici, pâine și sare pe un taler cu tine nu mai mănânc.
