06.08.2014

FATA MOȘULUI CEA CU MINTE

de PETRE ISPIRESCU.
fata-mosului-cea-cu-minte


A fost odată un om bătrân care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moșneagul (unchiașul) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea și ea o fată mare.
Baba, însă, punea pe fata unchiașului la toate greutățile casei; iar fata ei se clocise de ședere.
Biata fata unchiașului torcea, țesea, făcea pâine, mătura și scutura fără să zică nici pis ! dară baba punea parte fetei sale, și pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra.
Nu era ziuliță lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-și gonească copila, și-i zicea:
- Dacă nu-ți vei duce fata de aici, pâine și sare pe un taler cu tine nu mai mănânc.
Bietul om se cam codea; dară baba într-o noapte turnă apă pe vatră și stinse focul ce-l învălise fata unchiașului de cu seară.
A doua zi, dis-de-dimineață, se scoală fata să facă focul, fiindcă tot pe ea cădea păcatele; dară foc nu mai găsi în vatră.
Atunci, de frică să nu o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe bordei, se uită în toate părțile, doară va vedea încotrova vreo zară de foc, ca să se ducă să ceară măcar un cărbune; dară nu se văzu nicăiri ceea ce căuta ea. Când, tocmai când era să se dea jos, zări spre răsărit abia licărind o mititică vâlvotaie; se coborî de pe acoperiș și o luă într-acolo.
Se duse, se duse și la foc nu mai ajunse; dară în drumul ei întâlni o grădină părăginită, care o strigă zicându-i:
- Fată mare, fată mare ! vino de-mi curăță pomii ce mi-au mai rămas de omizi; și, când te-i întoarce, ți-oi da poame coapte să mănânci.
Se apucă fata de lucru numaidecât și cum isprăvi, îndată plecă.
Mai încolo dete peste un puț, care îi strigă:
- Fată mare, fată mare ! vino de mă sleiește, că ți-oi da apă rece, să te răcorești când te-i întoarce.
Fata slei puțul și plecă înainte.
Merse ce merse și dete peste un cuptor, care-i strigă și acesta:
- Fată mare, fată mare ! vino de mă lipește și mă șterge de cenușe, și, când te-i întoarce, îți voi da azimă caldă.
Fata lipi și șterse cuptorul și-și căută de drum.
Mai merse nițel și dete peste o căscioară, și bătu la poartă.
- Cine e acolo ? îi zise dinăuntru; dacă e om bun să intre, dacă nu, să nu vie, căci am o cățelușe cu dinții de fier și cu măselele de oțel, și-l face mici fărâmi.
- Om bun, răspunse fata.
După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă daca nu cumva are trebuință de o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru și care primi pe fată, îi răspunse că are trebuință de o asemenea fată; ea rămase acolo.
Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineața este să dea de mâncare puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture și să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise.
Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri, șerpi, nevăstuici, ciuhurezi, șopârle, năpârci și gușteri, cum le-a dat mâncarea, și toți răspunseră că n-au fost băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă, așa de bine au fost căutați.
Intră în casă maica Sânta Vineri și văzu toate lucrurile așezate la locul lor și rămase foarte mulțumită.
După câtva timp, zise fata:
- Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinți, fă bine și-mi dă voie să mă duc.
- Du-te, fata mea; dară mai-nainte caută-mi în cap, și să vezi că o să curgă o apă pe dinaintea casei și o să aducă fel de fel de cutii, de tronuri și de lăzi; pe care din ele îți vei alege, aceea să fie simbria ta.
Se așezară și îndată văzu curgând apa de care-i spusese, și pe dânsa veni niște lăzi și tronuri prea frumoase.
Fata se gândi că, daca va lua o ladă d-ale frumoasele, slujba ei nu făcea atâta, și mai așteptă până mai văzu că venea o cutie mică și necioplită; atunci ea zise:
- Maică Sântă Vinere, iată că mi-am ales lucru pe cât face slujba mea.
- Ia-l, fata mea, daca n-ai voit să-ți alegi altceva mai frumos, și du-te cu Dumnezeu.
Fata unchiașului își luă ziua bună, plecă cu cutia la supțioară și, întorcându-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă, și trecând pe la puț, bău apă rece de se răcori; iară când ajuse la grădină, mâncă poame coapte.
Fata ajunse acasă și găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mâhnire; îi spuse tot ce a făcut și deschise cutia. Dar ce să vază înăuntru ? Mărgăritare, pietre nestemate, mărgele, ie numai cu fluturi de aur și catrințe de mătase.
Baba și fiică-sa pizmuia pe fata moșului; iară lui îi creștea inima de bucurie.
Baba trimise și ea pe fie-sa, să facă ce făcuse fata unchiașului. Se duse, se duse și fata babei, și ajunse la grădina care o chemă și pe dânsa ca să o curețe; dar ea răspunse:
- Da' ce, nebună sunt eu să-mi zgârii mâinile prin tine ?
O lăsă și porni mai departe, sosi până la puț, și dacă o chemă puțul, ea îi răspunse și lui:
- Da' ce, am mâncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleiesc ?
Și plecă mai departe și se duse până ce dete și peste cuptor, care o strigă ca și pe fata unchiașului; ea îi zise și lui:
– Da ce-am văzut să-mi murdăresc mânușițele și să mă vâr pân tine ?
Și plecă înainte, până ce ajunse și ea tot la Sânta Vinerea.
Acolo fu întrebată ca și fata unchiașului și primită în slujbă, apoi maica Sânta Vinerea îi zise și ei să facă ceea ce zisese și fetei moșneagului, și plecă la biserică.
Când veni Sânta Vinerea acasă, toate lighioanele, cu gâturile întinse, se plânseră că li s-au opărit gâtlejurile; intră în casă și văzu o arababură de nu-i mai da nimeni de căpătâi.
În cele din urmă, zise fata cea leneșă:
- Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinți, dă-mi dreptul meu, căci mi s-a urât aci, să mă duc acasă.
- Du-te, fata mea, răspunse Sânta Vinerea, dară mai așteaptă nițeluș, că o să treacă o apă dinaintea portiței, aducând fel de fel de lucruri; pe care ți-o plăcea ca s-o iei, alege; iară până atunci să-mi cauți în cap.
N-apucă să puie mâinile în capul ei și se repezi de luă de pe gârlă lada cea mai mare și mai frumoasă ce văzu. Sânta Vinere îi zise:
- Deoarece ți-ai ales astă ladă, ia-o; dară să nu o deschizi până acasă; și când o vei deschide, să fii numai cu mumă-ta singură în casă, ca să nu vază nimeni ce e într-însa.
Fata luă lada și plecă.
Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, cercă să ia și nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puț trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui.
Ajungând acasă obidată de osteneală și flămândă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte și-i zise să facă pe unchiaș și pe fie-sa să iasă afară.
Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieși d-acolo ? balauri, șerpi, și câte lighioni toate, cărora le arsese gâtlejurile când le dase de mâncare; și îndată le sfâșiară și le mâncară.
Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; și fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moșneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoși ai satului, care o ceru de la tată-său și o luă de soție.
Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, și trăiesc în fericire până în ziua de azi. Cine nu crede să facă bine să se uite împrejur, și va vedea multe de aceste case.
Iar eu încălecai p-o șea etc.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Petre Ispirescu ai putea să mai citești aici: