PEȘTIȘORUL DE AUR (2)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Urmare la Peștișorul de aur (1)

Pescarul îi spuse peștișorului cea de-a doua dorinţă a femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită – la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâşnind din dinţi de nemulţumire. „Te pomeneşti că nu îi sunt de ajuns toate bogăţiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Şi câtă dreptate mai avea!

Căci de îndată ce îl văzu, bătrâna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă şi să se înfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se îndeplinească cea de-a treia dorinţă: voia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.

Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să îşi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi îi spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. 

Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi îl batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi îl chema încă o dată, deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dăduse peste el, de trufia nevestei sale.

Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.

Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei.

Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi. 

Sfârșit 

Ai putea să mai citești:

• Apa vieții 
• Croitorașul cel viteaz 
• Crăiasa albinelor