ÎN LUMEA DREPTĂȚII (22)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (21)

Și pleacă. Unde? Nici el nu știe. Așa, înainte unde-o fi, unde-o nimeri ah! numai de-ar fi un loc unde să-i piară din minte gândurile chinuitoare care-i sfredelesc creierii. E cu neputință! Elena lui la care se închina ca la o icoană! Mama lui Radu!
- Ei! Ei! Păzește, păzește! strigă cât poate un birjar, care numai printr-o minune nu-l calcă.
A! acum își explică distracția ei de alaltăieri, când s-au plimbat pe punte, după ce i-a întâlnit împreună! Și nu e o săptămână de când la sindrofia de la căpitanul Toporanu ea era la pian, iar el îi intorcea foile notelor, aplecat peste dânsa. Ticalosul! Desigur și ei îi cânta în urechi același cântec: “Virtutea e o însușire negativă.”
Ce nedrept e în presupunerile lui. Dacă ar ști el în ce chip demn și hotărât Elena a tăiat lui Beneș orice nădejde, chiar atunci, în ziua în care i-a întâlnit împreună. Dacă ar ști că neliniștea ei din ziua aceea era pricinuită numai de indignare și de sforțările pe care le făcea să nu-i spuie lui nimic, ca să nu-i sporească nemulțumirile. Dacă ar ști toate astea poate n-ar suferi chinul care-l face acum să întinză cât poate de gulerul care-l strânge de gât, îl înăbușe. Cu toate că, mai știi? împotriva ăstei otrăvi nu e leac. Atunci și-ar zice: “Da, a rezistat acum, dar o să poată rezista totdeauna?” Acum îi răsună în urechi cuvintele lui Beneș, auzite de atâtea ori în camera avocaților: “Femeile sunt ca perele: toate cad, totul e să știi să le culegi la vreme”, ori: “Dacă o femeie rămâne cinstită, e că sau e prea proastă, sau nu e deloc ajutată de împrejurari.”
Și ce rost avea să-i vorbească Vasilescu de nevasta lui Văleanu și de vara lui Pantu, dacă nu ca să-i deschiză lui ochii? Și iată că lucruri cărora nu dase odinioară nici o luare-aminte iau acum o însemnătate înspăimântătoare. Acum își aduce aminte numele tuturor femeilor de care se vorbește că au avut legături cu Beneș. Compară îmbrăcămintea lui simplă cu eleganța desăvârșită a celuilalt, stângăcia — pe care i-o da miopia și neaverea lui — cu grația și siguranța pe care o dau mișcărilor lui Beneș averea și conștiința izbânzilor lui. Cu ce gentilețe știe el să ofere șampanie cucoanelor la cofetărie și cu ce liniște știe să se scoale de la masa de carți la care a pierdut câteva sute de lei.
Dar încet-încet, aerul curat, plin de miros de sulfină, în care umbla de mai bine de un ceas, primenește sângele, gonește otrava, îl liniștește, îi aduce gânduri bune. Nu, e o nebunie! Ce? nu cunoaște el mintea sănătoasă și inima cinstită ale Elenei? Nu e cea mai bună mamă ce se poate închipui? Nu! ochii ăia frumoși și limpezi, care nu au altă pereche pe lume decât ochii lui Radu, nu pot să înșele niciodată.

Ceasurile sunt aproape opt când se întoarce acasă, unde pe banca de la poartă îl așteaptă Șerb Călugăreanu, un țăran chiabur din Cărbuneni.
— Iar pentru afacerea aia ai venit? îl întreabă Andrei.
— Da, răspunde omul.
— Ți-am mai spus o dată că nu se poate. Pământul nu e al dumitale, e al copiilor, și nu poți să-l ipotechezi dumneata.
— Dacă vreți dumneavoastră, se poate, domnule Andrei, și plătesc bine.
— Haide, haide! ți-am spus: nu se poate! răspunde, Andrei intrând în curte și închizând poarta.
Sub boltă îl așteaptă Elena, îngrijată.
— Unde ai fost?
— M-am plimbat spre via lui nenea doctorul. Ce frumos era.
Își sărută copilul, o sărută pe ea, strângând-o cu putere la piept și silindu-se să întoarcă înapoi un suspin care i se urcă în gâtlej.
— Iar te-ai suparat la tribunal? zice Elena.
— Nu, zău nu, răspunde el vesel.
Dar Elena simte și își zice: “Bietul băiat; nu mai vrea să ne amărască și pe noi istorisindu-și neajunsurile”, și jucându-se cu mâna în părul lui:
— Las’ că am să-ți cânt ceva frumos după masă, să-ți treacă.
— Da, să-mi cânți.
— Tăticule, să-ți cânt eu ceva care-ți place ție. Am învățat-o într- adins pentru tine. Știi, partea aceea din Cavaleria: “Voi le sapete o! mama.”

* * *

Urmează În lumea dreptății (23)