24.02.2019

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (23)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI


Au trecut două luni, două luni lungi, lungi, nesfârșite.
Îndoiala d-atâtea ori batjocorită și gonită, dar întoarsă tiptil pe căi piezișe în nopțile de nesomn, pune acum stăpânire pe sufletul lui cu brutalitatea și cu cruzimea unui cuceritor. Rezerva lui Beneș față cu Elena, vădita lui ferire de a vorbi cu dânsa, el care mai înainte, de câte ori îi întâlnea, trecea strada ca să le strângă mâna — iau acum în mintea lui înțelesuri chinuitoare.
Teama de a nu jigni pe Elena îl împiedica de a-i cere ei lămurirea acestei schimbari; iar ea pune neliniștea lui în socoteala lipsei de procese, care-i face să intre în vacanța de peste câteva zile mai săraci ca oricând.

Ce ticălos vierme e gelozia, dacă poate lăsa în sufletul soțului unei femei cinstite și bune ca Elena veninul gândurilor care-l împiedică acum să închidă ochii, venin care-i aduce până și în gură un gust coclit, ca de otravă! Nu-i erau lui de ajuns zbuciumarile din afară, de la tribunal? Nu mai departe, ieri, pe când vorbea cu unul, se întorsese Berlescu și-i zisese: “Eu mă mir ce cauți aici dacă nu-ți place avocatura. De ce nu te faci subșef la muzică? O suta cincizeci de lei pe lună, aia sunt bani. Aud?” Îi răsuna încă în urechi vorbele astea, care-l usturaseră ca o plesnitură de gârbaci peste obraz. Nu-i era de ajuns indignarea pe care i-o pricinuia în fiecare zi duplicitatea lui Zărnescu? Și pentru ce-și permiteau oamenii ăștia să se poarte așa cu dânsul, decât pentru că-l știau sărac? Dar cel puțin îi rămânea fericirea și liniștea căsuței lui, la care se-ntorcea ca la un liman, cum se întoarce corăbierul în port după o noapte vijelioasă. Și acum a pierdut și fericirea asta! Și ce să facă? Să se coboare la ticăloșia de a-și supraveghea, de a-și urmări pe Elena lui? E! și dacă s-o încredința că presupunerile lui sunt întemeiate, ce o să aibă de zis? Ce? n-are dreptate Beneș? Are dreptate, ticălosul! “Frumuseții și tinereții unei femei îi trebuie un cadru vrednic de ele”; și ce cadru face el tinereții și frumuseții Elenei? Firea lui mohorâtă de om mâhnit și amărât? Bucățica de pâine de toate zilele? Pălăriile și rochițele alea de zece ori cârpite și prefăcute, la care priveau zâmbind femeile celorlalți? A! acum înțelege pentru ce nu vrea să mearga nicăieri sub pretextul că nu prea e bine. Acum pricepe ce trebuie să se petreacă în sufletul ei, când aude pe altele istorisind cum au petrecut la Constanța, ce frumos era la București la teatru, la curse ori la bătaia de flori.

* * *

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !