ÎN LUMEA DREPTĂȚII (20)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (19)

— Bine, cucoană dragă, zice Andrei, cu dragă inimă, o să mă căznesc să-ți găsesc un loc sigur.
— Sigur, coconașul maichii, să nu pierz viitorul fetei.
— Și când voi gasi, te înștiințez. Unde stai dumneata?
— Lângă Bărăție, cocoșelul maichii, o căsuță mică și roșie. Zinca Sărdăreasa, mă cunoaște domnul Mache.

— Prea bine.
—  Așa. Bună ziua. Dumnezeu să te bucure de copilaș.

Și aplecându-se să mai sărute o data copilul, plecă.
— Mergem.
Își ia pălăria și o pornesc.
Pe strada Salcâmilor, copilul zice:
— Tăticule, uite mămica, vine încoace cu un domn.
— Unde?
— Tocmai colo în capul uliței.
Andrei nu vede bine de departe. Peste câtăva vreme o vede și el: vine iute-iute însoțită de cine oare? a! de Beneș, colegul de avocatură al lui Andrei.
S-au întâlnit drept în poarta clubului.
— Bună ziua, Andrei.
— Bună ziua.
— Veneam din colo și ți-am însoțit cucoana, care ieșea de la Urziceanu. A! Ce mai faci, domnule Radu? Nu-mi zici bună ziua?
— Bună ziua.
— Mi-a vorbit Caselli de tine. Cică ești un muzicant și jumătate.

Copilul se uită cu admirație la el. Ce elegant e! Haine civile, ghete fumurii, mănuși roșii, pardesiul cu căptușeala de atlaz pe mâna stângă, iar în dreapta, baston cu mâner de aur.

— Și unde vă duceți?

— Să ne plimbăm nițel afară din oraș.

— E! petrecere bună. Sărut mâna. La revedere.

Și învârtindu-și bastonul intră în club. Andrei dă brațul Elenei și o pornesc.

E acolo, la marginea orașului, o punte peste gârlă, care duce înspre vii. De-o parte și de alta a drumului sunt sălcii, anini mari și tufișuri dese în care cântă privighetorile de la Paști până la începutul lui iunie.

— Ia auzi, mămico, ce frumos cântă privighetorile — și colo, și colo, și colo. Ai auzit cum a făcut aia? Clings! Clings!

— Da.

Ajunși pe punte, copilul arată peștii care se văd jos în apa limpede ca sticla. Sunt sute. Unii stau în loc ficși, la suprafață, alții înoată repede pe dedesubt, licărind ca niște scântei argintii.

— Ia uite, mămico! unul mare, colo. A! ce mare.

— Da, raspunde Elena, fără ca să se uite.

— Eleno, ia te uită colo ce de nuanțe sunt în dealurile alea. Civit, violet-închis, violet-deschis — și câte feluri de albastru! Uite albastrul ăla din fundul zării, ca fumul de țigară.

— Da.

— A! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu să câștig ceva parale în lunile astea, să nu intrăm în vacanța mare fără un ban, ca anul trecut, cum m-aș duce și eu la vie la nenea doctorul, să-mi daruiesc zece zile de repaus, de odihnă desăvârșită. 

— Da.

— Dar ce ai tu? Nu ți-e bine? Ai ceva.

— Mă doare capul. Am stat acolo la Urziceanu lângă niște stânjenei, care miroseau așa de tare, încât m-a apucat capul îngrozitor.

— Vrei să ne întoarcem acasă?

— Ba nu, mai bine să ne plimbăm.

* * *

Urmează În lumea dreptății (21)