ÎN LUMEA DREPTĂȚII (19)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (18)

Și iată-l acum pe el, liniștitul, măsuratul de odinioară, venind acasă ca un nebun și spălându-se pe cap cu apă rece ca să-și goneasca sângele care vâjâie și zvâcnește în urechi, pe când Elena, speriată, îl dojenește:

— Andrei! Pentru numele lui Dumnezeu! Ești de nerecunoscut! Atunci se liniștește deodată. Da, are dreptate Elena. Așa e. Uitase că i-a făgăduit să nu mai vie așa acasă, să nu-i mai otrăvească și pe ei, să se întoarcă cu zâmbetul pe buze; și trecându-și mâna peste frunte ca să gonească cel din urmă rest de supărare:
— Vrei să ieșim nițel împreună, să ne plimbam?
— Da, dar a venit adineauri o cucoană bătrână, care zicea că are treabă cu tine. A spus că se întoarce la șase. Dacă vrei, așteapt-o. Eu mă duc nițel la Didi Urziceanu. Cum isprăvești, ia-l pe Radu și vino de mă ia, să mergem cu toții să ne plimbăm.
— Bravo, viu neapărat.
La șase vine femeia. E o cucoană bătrână, uscațivă, îmbrăcată în negru, pe cap cu o bonetă de dantelă tot neagră. Intră, se așează jos și începe să vorbească cu voce blândă și duioasă, oprindu-se din când în când:
— Uite la ce-am venit, cocoșelul maichii. Mă vezi, sunt bătrână, neputincioasă. Am venit la dumneata că am auzit că ești un om cinstit și cu frica lui Dumnezeu. Eu n-am pe nimeni decât o nepoată, fata fii-mii, care e la azil la București. Din pensia raposatului, din ce-am mai câștigat și eu cu cusutul, pe la unul și pe la altul, și din vânzarea viei — c-am avut și eu o vie, zestre de la părinți, dar am dat-o că mi-o culegeau vecinii și nu puteam îngriji de ea și asa, am pus și eu deoparte, coconașul maichii, ban cu ban, Dumnezeu mă știe cum, să adun și eu o zestre Viorichii, nepoati-mii, când o fi să se marite, să nu fie silită să ia pe cine i-o ieși-nainte că acum, vezi, în ziua de azi, o fata fără zestre, mai bine să nu dea Dumnezeu — și așa, cu spargerile astea de se tot fac de la o vreme în oraș, singură cum sunt, mi-e frică, Doamne ferește! să nu vie și la mine și nu mi-e de viața mea, dar mi-e de zestrea copiliței.
— Și câți bani aveți? întrebă Andrei.
— De! Cocoșelul maichii, banul se prăsește dacă nu-l risipești, am douasprezece bonuri de câte o mie. Și mi-a deschis și mie capul unul și altul că la ce să țin banii în bonuri? De ce să nu-i dau cu ipotecă, să iau o dobândă de zece ori de douăsprezece la sută? Dar tot mi-a fost teamă să-i dau, să nu pierz zestrea și viitorul fetei. Și acum am auzit de dumneata că ești om cinstit și cu frica lui Dumnezeu. Și d-aia am venit să-ți spui că, dacă mi-ai găsi dumneata un loc bun și sigur, i-aș da după vorba dumitale. Și nu degeaba; te platesc, cocoșelul maichii, cu ce mă-i îndatora, și dacă are coconița ceva de cusut, bucuros o ajut.
Și văzând pe Radu, care intră îmbrăcat, gata de plecare: 
- Aoleu! vin la maica, îngerașul maichii, ptiu! ptiu! ptiu! de când sunt n-am văzut așa copil frumos.

* * *

Urmează În lumea dreptății (20)