ÎN LUMEA DREPTĂȚII (18)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (17)

D-atunci pornise împotriva lui Andrei cel mai supărător război. A! nu lovea cu sabia, să se cunoască; dar în fiecare zi împungea cu acul.
Și are un judecător la îndemână niște ace subțiri-subțiri, care nu lasă nici cea mai mica urmă.

Acolo, în cuptorul “suveranei aprecieri, care scapă oricărui control”, coace judecătorul un cozonac mare, din care dacă n-o vrea să împărtășească pe un avocat cu nici o firmitură, îl lasă pe drumuri; și mai are un președinte și putința de a face să fie vădit pentru toată lumea din sală care avocat îi e drag și care nu. Unul intră la el de-a dreptul, altul va să aștepte: “Domnul președinte e ocupat.” Pentru unul se găsește în condică orice termen cere: “Ce termen vă convine?”; pentru altul termenul vine la rândul condicii: “Optsprezece noiemvrie”. “Domnule președinte, optsprezece noiemvrie vine peste șase luni, și omul n-are ce mânca.” “Optsprezece noiemvrie. Domnule grefier, strigă alt proces.” Unul e lăsat să vorbească în liniște, fără întreruperi; poate să facă zeflemele la adresa adversarului, și e ascultat cu încordare; celălalt e ascultat cu silă, cu priviri aruncate în tavan sau cu șoapte către celălalt judecator ori e întrerupt: “Veniți la chestiune, treceți peste asta, cunoaștem, scurtați, avem încă zece procese.” Unuia, măcar că cere cuvântul pentru a treia oară, i se dă cu politete: “Poftiți, aveți cuvântul!”; celălalt dacă cere replica, i se răspunde scurt și tăios: “Tribunalul e luminat.”
Și iată acum că de purtarea președintelui se molipsesc și ceilalți funcționari. Mai deunăzi Ilieș, ajutorul de grefă, căruia Andrei îi ceruse frumos un dosar, îi răspunde țipând: “Nu se poate. Citește regulamentul grefei! La ora 3!”
A! ce val de sânge vâjâitor îi adusese în urechi răspunsul ăsta. Ăst Ilieș era ajutor de grefă și în vremea când era el judecător — și fiind prins într-un rând că sfănțuia împricinații, se târâse ca o râmă dinaintea lui Andrei, luându-i mâna în mâinile lui veșnic înădușite și rugându- se să stăruiască să nu-l dea afară. Și uite acum cum îi vorbea. Și dacă se plânsese în camera avocaților, era acolo și Berlescu să-i răspundă:
“Ai început să suferi de mania persecuției.”
Cinismul ăstui om și zeflemeaua ieftină, întâmpinată întotdeauna de hazul tuturor, sub care își ascundea cu atâta meșteșug nulitatea, scotea din fire pe Andrei. De câte ori plecase de la tribunal nebun de mânie. Acum îl cunoștea perfect. Știa că, de două ori ales în parlament, nu deschisese o dată gura să spuie un cuvânt despre păsurile celor care-l trimiseseră acolo; că pentru dânsul deputăția nu era decât un prilej de gheșefturi, ca afacerea indigenatelor și a canalizării orașului, de care vorbea în șoapte toată lumea. Și ăst om necinstit, ignorant și netalentat îl palmuia în fiecare zi cu o zeflemea care-l înjunghia în inimă.
Adeseori, când n-avea procese, venea cu câte o carte la tribunal, cu gândul ca la plecare să iasă undeva la câmp și să citească. Pentru Berlescu, Spencer era Laibăr și Nietzsche era Niță: și cum râdeau ăilalți, când îl întreba: “Iar ai venit cu Laibăr?”
Alteori, știind că Andrei era în odaia de alături și poate să audă, zicea unuia dintre avocați: “Mă, să întrebi pe Rizescu, dacă zici că e citit, să ne spuie el noua de ce fel de cireș erau tunurile lui Mihai Viteazu, de cireș dulce ori de cireș amar?” Și toți se prăpădeau de râs. Iacă azi. Andrei a pierdut un proces, în care de cealaltă parte a pledat Berlescu, și acum, în camera avocaților, istorisește unuia că la început venise la el clientul lui Berlescu, dar că-l refuzase văzând că n-are dreptate — și în hohote de ras, care fac să zbârnâie geamurile, Berlescu îi aruncă în față cu cinism:
— Tot aceeași soartă aveai și dacă erai de ailaltă parte.

* * *

Urmează În lumea dreptății (19)