VLAICU-VODĂ (13)

de ALEXANDRU DAVILA

ACTUL IV

Odaia lui Vodă. În fund, fereastra mare îndoită, ca cea din actul al treilea, dar mai largă şi mai bogată. La stânga, în planul al treilea, patul domnesc, ridicat cu o treaptă, cu uranisc purtat de coloane de lemn toarse, şi perdele mari coborând până pe lespezi. El e cu latura la peretele din fund, dar nelipit. Lângă căpătâi şi înăuntru uraniscului, icoană, cu iconostas, epitrafil, candelă mare şi bogată. La piciorul uraniscului, flamura basarabească albastră; în mijlocul ei, pe fund roşu, trei capete de arabi privind către stânga. La dreapta, în faţa patului, o uşă mare. În planul întâi, la stânga, o uşă mică de stejar ferecată. Către dreapta, în planul întâi, un jeţ mare cu o strană. Alte jeţuri mici în odaie, din care unul înăuntrul uraniscului. Pereţii sunt pardosiţi, la înălţime de om, cu pardoseală de stejar vechi, lustruit. Deasupra, covoare.

Tavanul, cu grinzile vedeţe, e bogat zugrăvit, în dreapta şi în stânga ferestrei, trofee de arme. Prin fereastră se vede biserica domnească, luminată de lună, şi mai departe târgul. E noapte; torţe ard în sfeşnice de fier bătute în pereţi deasupra pardoselei. În colţurile din fund, lampadare cu torţe aprinse.

Scena I

VODĂ, BANUL MIKED, NICODIM, VLAD, MANEA, BALDOVIN, ROMÂN HERESCU, MURGU, ALDEA ALGIU

(La ridicarea cortinei, vodă şade pe jeţul de sub uranisc, cufundat pe gânduri. Miked, în picioare lângă el. Ceilalţi în genunchi, afară de Nicodim, privesc îngrijoraţi la faţa încruntată a lui Vodă.)

NICODIM

(rupând tăcerea)
Doamne, nu te-nduri?

MIKED

(după o nouă tăcere)
Stăpâne, la genunchii tăi priveşte
Vinovatul, ce cu lacrimi de păcat se spovedeşte:
Iartă, Doamne, precum iartă cerul, care-a poruncit
Tatălui să-i fie milă de copilul rătăcit.

MURGU

Iartă-ne, stăpâne!

VLAD

Iartă-ne de groaznica orbire
Unde dorul slavei tale şi a neamului iubire
Ne-au împins.

MANEA

Oh! fie-ţi milă!

ROMÂN HERESCU

Oh! îndură-te de noi!

(Vodă ridică capul. Toţi întind spre el braţele rugătoare.)

VODĂ

Voi v-aţi îndoit de mine: să nu mă-ndoiesc de voi?

VLAD

Nu! pe sfântul ochi al lumii care sufletul ni-l vede!

NICODIM

Nu! pe însuşi acest suflet ce de-acum în tine crede
Ca-n Isus mântuitorul!

BALDOVIN

Fă din noi de-acum ce vrei...

ALDEA ALGIU

Îi îmbrăţişăm genunchii!

NICODIM

Suntem robii, robii tăi.

VODĂ

(pe gânduri, şi, ca şi cum ar vorbi pentru sine)
Ea s-aţâţe răzvrătirea! Ea să vrea să mă doboare
Din domnie!

VLAD

Da, stăpâne.

VODĂ

(idem)
...Ea să vrea să mă omoare.

NICODIM

Ne-am cutremurat.

VODĂ

(idem)
...Pe mine, care-i sunt aproape fiu.

MIKED

E-nfiorătoare fapta ce povăţuia.

VODĂ

(idem)
Să fiu
Omorât de chiar aceea care-mi ţine loc de mumă!

NICODIM

Mumă ea? Oh! nu: o fiară ce chiar puii şi-i sugrumă
De turbare.

VODĂ

(idem)
Ce e domnul? O păpuşă fără preţ.
Spargeţi-o: ne-om face alta!

VLAD

Oh! stăpâne!

VODĂ

Ce dispret!
(Îngăimând, ca pentru sine, părerea emisă de Clara la act.. II.)
Când nesocotirea sapă scaunul, oblăduirea,
Vinovate-s deopotrivă gândul şi înfăptuirea.

NICODIM

Da, Măria-ta, aşa e.

VODĂ

(privindu-i adânc)
Da, aşa e, v-o spun eu.

NICODIM

Noi ne pocăim...

VODĂ

Dar dânsa e-mpietrită-n gândul rău.
(Sculându-se.)
Deci vă iert pe voi.

VLAD

Oh! Doamne...

VODĂ

Dar pe dânsa o aşteaptă
Crâncenă pedeapsă!

NICODIM

(milostiv)
Doamne!

VODĂ

(coborând de sub uranisc)
Ce fel? Oare n-ar fi dreaptă?

NICODIM

Dreaptă-ar fi chiar capul nostru, Doamne, dacă l-ar lovi.

VODĂ

Da. Dar pocăinţa voastră vreau, măreţ, a o slăvi;
Voi veţi pedepsi.

VLAD

Noi, Doamne?

VODĂ

Voi!... Ah! maşteră haină,
Însăşi tu ales-ai pentru mine grâul de neghină.
(Scoate de la brâu o cheie, merge la uşa ferecată şi o arată boierior.)
În această culă neagră bob cu bob am adunat
Rodul bun, întru iubirea de moşie semănat
Şi cernut la ciurul aprig al credinţei prigonite.
De-acum, iasă la iveală: vremile sunt împlinite.
(Deschide uşa.)
Hei! vitejii mei prieteni, v-am adus tovarăşi noi!
(Cei din culă ies, liberi şi înarmati, iar cei din scenă îi recunosc şi aleargă către ei.)

MURGU

Golea!

ALDEA ALGIU

Cretu!

VLAD

Moş Ivaşcu!

NICODIM

Groza!

GROZA

(ieşind din culă)
Şi Miked cu noi?

(Ei se îmbrătişează cu lacrimi.)

VODĂ

(zâmbind)
Ce zici, bane, se ghicise taina mea, când, bunioară,
Se zvonea c-aici, în culă, adunasem o comoară?

MIKED

Doamne, eşti adânc şi mare.

VODĂ

Împotriva celor răi
Ei mă apără pe mine, zi şi noapte, eu pe ei.

NICODIM

Fii blagoslovit în veacuri, păzitor al celor sfinte:
Crucea, neamul şi moşia.

VODĂ

(scotându-şi cuşma)
Şi cu Dumnezeu-nainte!
(El se închină către icoane. Toţi urmează pilda. Dar uşa se deschide. Intră Grue. E plin de pulbere, cu părul lipit de sudoare pe frunte. Vodă, cum îi vede, aleargă la el şi îl aduce-n scenă.)
Grue!... Cetele sunt gata?
(Grue face semn că da.)
Dragomir?
(Grue arată cu capul uşa.)
A şi sosit?
(Grue face semn că da.)
Adu-mi-l încoa.
(Grue iese.)
Ce oameni! Ah! de-acum sunt liniştit.
Dragi boieri, ne lipsea unul dintre-atâţi viteji de seamă,
Cel mai straşnic. El aleargă când nevoia ţării-l cheamă.
(Arată uşa, pe care intră un călugăr catolic.)

NICODIM

Un catolic!

VLAD

Un călugăr minorit!

(Vodă merge la călugăr şi-i descopere capul.)

MIKED

E Dragomir!

VODĂ

Iar v-aţi îndoit de mine!

DRAGOMIR

Iartă-i. Vezi, şi eu mă mir.
De porunca ce mi-ai dat-o mie, cuvioasa slugă
A Ohridei, să-mi vâr capul sub acest otrep de glugă.

VODĂ

(luându-l de mână)
Nici o slavă, nici un nume nu deschide-atâtea porţi,
Azi, la curtea mea, ca zdreanţa ce cu-atâta scârbă porţi.
Leapăd-o de-acum. E semnul să se lepede şi ţara
De smerenia sub care se-ascundea de doamna Clara.
Şi, făţiş, de mâine iarăşi, vel-spătare, vom purta
Gluga noastră cea de zale.

DRAGOMIR

(sărutându-i mâna)
Să trăieşti, Măria-ta!

(Intră Grue care spune ceva încet lui Vodă.)

VODĂ

(încet)
Anca?... Vine să se roage pentru... O aştept. Să vie.
(Iese Grue. Către boieri, arătându-le cula.)
Voi intrati aci, prieteni. Dar vegheaţi!
(Ei fac un gest de întrebare.)
Eh! cine ştie
Ce prăpăstii blânda noapte-acoperă cu vălul său...

(Boierii intră-n culă. Vodă împinge doar uşa după ei. Apoi merge de se aşează pe jeţ, şi cade pe gânduri. După un timp, Grue deschide uşa, se asigură că Vodă e singur, introduce pe Anca şi iese.)

Scena II

VODĂ, ANCA

(Anca în costumul şi cu vălul de la actul al treilea, stă puţin, îşi dezveleşte capul, apoi dureros.)

ANCA

Vlade!

VODĂ

(tresărind)
Anco!
(repede la dânsa şi o îmbrăţişează)
Surioară!

ANCA

Vlade!

VODĂ

(aşezând-o lângă el)
Pentru Dumnezeu!
Ce ai? De ce plângi, Ancuţa mea? Vorbeşte. Nu mai plânge,
Copiliţa mea iubită. Uite, pieptul mi se frânge,
Când te văd plângând. Hai! spune, spune. Sunt neliniştit,
Ce ţi s-a întâmplat?

ANCA

Vai! Mircea...

VODĂ

(sculându-se violent)
Mircea!... E un răzvrătit.

ANCA

Eu sunt singură de vină, Vlade.

VODĂ

Ce fel, tu? Ce glumă!

ANCA

Da! Sunt pricina, pricepe, sunt pornirea ce-l îndrumă
Pe căi rele.

VODĂ

Tu, Ancuţo?

ANCA

Mircea nu s-ar fi-nvrăjbit
Până la răscoală, Vlade, dacă nu m-ar fi iubit.

VODĂ

Va să zică, cu cât Mircea te-ar iubi mai mult pe tine,
S-ar cădea să mă urască mai neînduplecat!...
Prea bine!

ANCA

Oh! îndură-te de mine, cel putin: sunt sora ta.

VODĂ

Să mă-ndur? Dar ce pot face pentru tine?

ANCA

Poţi ierta.

VODĂ

Tu nu mi-ai greşit.

ANCA

(articulând cu greu)
Şi, totuşi, fiind singură de vină,
La porunca ta domnească vin să mă supun, senină,
Dacă-acest păcat al nostru singură l-aş ispăşi;
Dacă, singură, pe drumul chinurilor aş păşi.

VODĂ

Cum să-l ispăşeşti?

ANCA

Prin jertfă! Mi se spune, astă-seară,
Că soseşte o solie de la Stareţ să mă ceară...

VODĂ

Anco!

ANCA

Fie! fi-voi preţul... Mă-nvoiesc, da!... Mă-nvoiesc,
Numai, numai ca pe dânsul, ca pe Mircea să-l feresc
De urgia ta, ce-l mână — cine ştie? — la pieire!
— Nu că-i vinovat, sărmanul, dar că l-am ales de mire! —

VODĂ

(îmbucurat de întorsătura ce iau lucrurile)
Fie dar. N-aibi grijă, Anco, nu-l ajunge nici un rău...

ANCA

(fericită, întrerupând)
Vlade. Oh!...

VODĂ

(terminându-şi fraza)
Pe câtă vreme nu mai e alesul tău.

ANCA

(deznădăjduită, dar mai încercând o rugă)
Da, da, nu mai e! Aşa e. Oh! ce-aş da să fie iarăşi
Ce mi-a fost întotdeauna, bunul, dragul meu tovarăş!

VODĂ

(neţinând seama de ruga Anchii, insultând)
Nu mai e! Şi, vreau s-o afle de la tine. Să nu-i spui
Nici că iei pe Stareţ, nici că nu mai eşti mireasa lui.

ANCA

Nu!... Dar ce?

VODĂ

Nu! Spune-i numai că... iertarea dobândită
Ţi se datoreşte ţie, surioara mea iubită.

ANCA

Mie, da.

VODĂ

Căci aşa crime nici un domn nu le-ar ierta!
Şi, nici eu, decât ca frate-nduplecat de ruga ta.
Nu-i aşa?

ANCA

Aşa e.

VODĂ

Grue! — Sterge-ţi ochii, Anco.
(Către Grue care intră:)
Cheamă —
Ne pe domnul Mircea.
(Grue iese. Către Anca:)
Şterge-ţi ochii. Eh! de bună seamă,
Nu s-ar crede că lui Mircea o să-i dai o veste rea?

ANCA

Nu e rea. Dar ce mă-neacă, Vlade, e durerea mea.

VODĂ

(înduioşat)
Stăpâneşte-ţi-o. Pe marea vieţii, când te duce vântul,
Fie-ţi cârma cugetarea de ţi-e pânză simţimintul.
Şi, cu cât mai aprig vântul umflă valul furtunos,
Mai cu grijă strânge pânza, cârma ţine-o mai vânjos.

Urmează Vlaicu-Vodă (14)