VLAICU-VODĂ (2)

de ALEXANDRU DAVILA

ACTUL I

Scena II

PALA, ascuns, MIRCEA, ANCA, îmbrăţişaţi, venind din stângă, urmaţi de SANDA.

ANCA

Prea ne depărtăm de curte, azi... Ce crâng întunecat.
Parcă nici un om pe-aicea de cu veacuri n-a călcat.
Un covor de muşchi se-ntinde sub picioare. Simţi?
Ai crede
Că tărâmul ăsta rece raza soarelui nu-l vede...
Mi-e răcoare.

MIRCEA

Stă-mi aproape, mai aproape, draga mea,
Inima-mi să te-nfăşoare cu iubirea ce e-n ea.
Cât de dulce mi-eşti când tremuri şi te strângi de mine, când
Ţi se mlădie de pieptu-mi trupuşorul tău plăpând.
Anco, mâna ta mă arde, deşi-i rece... De ce oare?
N-o lua, nu: ci pe buze, şi, deschisă ca o floare,
Pune-mi-o; tu, să mă farmeci cu parfumul ei, şi, eu,
C-un sărut pe veci într-însa, să-mi aştern tot dorul meu.
Apoi, tu, să-l pui la sânu-ţi inima să ţi-o pătrunză.
Adă mâna, ad-o.

ANCA

Du-mă mai la lună. — Ce de frunză!
Însă nici o vietate. Uite, singură să fiu,
Mi se pare că, de frică, aş muri-n aşa pustiu.
Dar cu tine mi-e pustiul plin de farmec, nu mi-e teamă
De nimica şi de nimeni...

MIRCEA

Adă mâna.

ANCA

Că te cheamă
Mircea Basarab, că-n tine e mai cald şi mai vioi,
Decât în toţi Basarabii, sângele ce curge-n noi.

MIRCEA

Fie. Dar la ce mi-s bune sânge, neam, străbuni şi nume?
Nu. Iubirea ta mi-e totul. Anca mea, pe-această lume.
Uite, astăzi chiar, boierii, cu moş Costea-n capul lor,
Vreau să tină, nu ştiu unde, o-ntrunire, un sobor,
Ca să facă, nu ştiu care, vitejie boierească.
Meargă ei. La ce mi-e slava? Anca mea să mă iubească!
Şi de mi s-ar da domnia — dac-aceasta s-ar putea! —
Eu m-aş lepăda de dânsa ca să fiu cu Anca mea.

ANCA

Dacă s-ar putea? Ce vorbă?... Dacă s-ar putea?
Cum oare?
Strămoşeasca noastră casă nu e casă domnitoare?

MIRCEA

(nestăpânindu-şi ciuda, lămureşte)
Eu, nepot mezin, domnia n-o s-o am... Dar am ce dai,
Ce nu poate da coroana cu tot mândrul său alai,
Am iubirea ta, iubirea! Adă mâna.

ANCA

Stai... îndată...
Dar, în lipsă de domnie, poţi ajunge ban...

MIRCEA

Vreodată...
Adă mâna ta.

ANCA

Şi banul e cât un voivod.

MIRCEA

Nu ştiu.
Vino să şedem alături, ca la sânu-mi să te ţiu.

ANCA

(mergând spre un buştean, la dreapta)
Ba, nu este tot atâta, căci pe ban îl stăpâneşte
Vodă, pe când peste vodă numai Dumnezeu domneşte.

MIRCEA

(aşezându-se pe buştean, cu Anca)
Eu sunt dar cât e şi vodă de stăpân în tronul său,
Căci domnit îs doar de tine şi te am de Dumnezeu.

ANCA

Oh! prea mult!

MIRCEA

Nu, nu! Sunt robul lănţuit de-a ta voinţă,
Bunul plac al tău în viaţă fi-va singura-mi credinţă.
Precum chipul tău icoana către care-oi închina
Orice rugă pân'ce ceasul adormirii va suna,

ANCA

Mirele meu!

MIRCEA

Vai! nu încă! Nu, nu-ţi sunt pe faţă mire!
Ce va zice doamna Clara de gingaşa-ne iubire?
Când de mine pomeneşte, spune că nu-s încă bun
Nici de cuşma bărbătească, nici de numele străbun.
Şi de ce? Că fug de curte, că-n ogoi mă joc de-a hoina
Şi că-n loc de liturghie pui să mi se cânte doina.
Ei! şi-apoi? Dar în războaie, la Vidin, la Făgăraş,
Când era mai cruntă lupta, fost-am coadă sau fruntaş?

ANCA

Ba erai în fruntea oastei. Flamura basarabească
Tu, se zice, c-ai înfipt-o-n Alba Iulia crăiască.

MIRCEA

Da! Şi unchiul meu, pe-atuncea, mă iubea, pe când acum
E pornit asupră-mi, Anco, mă-ndoiesc de vodă.

ANCA

Cum?

MIRCEA

Cine ştie ce nădejde pune el pe alba-ţi frunte?
Pentru ce-nfrăţire nouă mâna ta i-ar fi o punte?
Ce menire îţi vor ţie, inimă care iubeşti,
Îmbinările sucite ale râvnelor domneşti?
Dar-ar vrea să te mărite cu-altul!...

ANCA

Năluciri nebune.
Şi, de-altminteri, tu ştii bine că nicicând nu m-aş supune

MIRCEA

Te-ai împotrivi?

ANCA

Oh! Mirceo, te-ndoieşti!

MIRCEA

Iertare-ţi cer!
M-aş putea-ndoi, vreodată, de luceafărul din cer!
De-adierile pădurii, de blândeţea lunii line,
Şi de soare, şi de ziuă, şi de noapte... nu de tine!
Adă mâna ta.
(Anca i-o dă, ei o sărută lung. O tăcere.)

ANCA

Ascultă. Frate-meu, oricum, e bun.
El nu vrea nefericirea soră-si. Ce zici? Să-i spun
Tot. Da?

MIRCEA

(cu obrazui în mâna ei)
Da.

ANCA

O să priceapă că nu-i vorba de-o iubire
Trecătoare, ci adâncă. Că nu-ncape-mpotrivire.
Da?

MIRCEA

(ca mai sus)
Da.

ANCA

La-nceput va zice nu; dar îl voi dezmierda
Dulce, dulce, de va zice mai la urmă şi el da.
Da?

MIRCEA

(aidoma)
Da.

ANCA

Şi la urma urmei vei vedea că şi coroana
Poate da iubirea, dânsa care-ţi va fi dat pe Ana.
Da?

MIRCEA

(tot aşa)
Da.

ANCA

Mirceo, dar mai spune câte-o vorbă?

MIRCEA

Cum să spun?
Mi-ai pus mâna peste gură că să tac... şi mă supun.

ANCA

Dragul meu!
(Se aruncă la sânul lui.
Amândoi rămân îmbrăţişaţi, ca în extaz.)

Scena III

ACEIAŞI, SANDA, care de la începutul scenei ţine laturile şi acum vine repede din stânga.

SANDA

Se-aude zgomot... Vine lume dinspre vale.

ANCA

(tresărind)
Doamne, ce să fie?

MIRCEA

(oprind-o)
Nimeni. Oameni care-şi văd de cale. Stai la sânul meu.

ANCA

Dar dacă vin aci?

MIRCEA

Eh! ca şi noi.
Se iubesc şi trag la codru, cum făcurăm amândoi.
Vino.

SANDA

Ba nu, doamne Mirceo. Cei de vin au alte gânduri;
Toţi bărbati cu arme lucii. M-am uitat cum rânduri-rânduri
Au ieşit din târg prin toate părţile, ca pe furiş;
Apoi o luară-ncoace ca să intre-n tufăriş.
Sânt aproape-acum.

(În timpul acesta Mircea s-a sculat de pe buştean, ţinând pe Anca, s-a încredinţat că spada îi e alături, şi a ascultat.)

ANCA

Mi-e frică!...

MIRCEA

(zâmbind)
Cum? Ţi-e frică lângă mine?

ANCA

(asemenea)
Iartă-mă.

SANDA

(arătând în fund spre dreapta)
Pe-aici desişul e cât de stufos.

MIRCEA

Prea bine,
Să ne-adăpostim într-însul.
(Către Anca:)
Ca-ntr-un cuib ne-om pituli
Şi astă mantă largă tainic pe-amândoi ne va-nveli,
Şi nimic nu vom mai spune. Nu?

ANCA

Nu.

MIRCEA

Şi puţin mai tare
De te-oi strânge, nu vei zice nu?

ANCA

Nu.

MIRCEA

Dar o sărutare...
(Anca face semn cu un zâmbet, că ba da.
Dispar printre stânci, pe unde a ieşit Sanda.)

PALA

(Scoate binişor trupul din scorbură şi se încredințează că e singur.)
Uf! mi-ajunge!
(Se aud paşi.)
Vin boierii... voi avea ce asculta.
(El reintră în scorbură, încep a sosi, câte trei-patru, din dreapta şi din stânga, boieri, hotnogi, căuşei, moşneni, ostaşi de tot soiul, care se recunosc, îşi dau mâna şi formează grupuri în planul ai doilea, în întâiul plan se înaintează apoi, din dreapta, Nicodim cu Groza, iar din stânga, Costea Muşat cu Vlad etc.)

Urmează Vlaicu-Vodă (3)