ROMEO ȘI JULIETA (17)

de WILLIAM SHAKESPEARE

Urmare la Romeo și Julieta (16)

ACTUL V 

SCENA III 

În cimitirul din Verona. Cripta Capolettilor. (Intră contele Paris, cu flori, precedat de pajul lui, cu o torță.)

CONTELE PARIS:

Da-mi torta, dragul meu, si stai deoparte. 

Nu! Stinge-o! Vreau sa nu ne vada nimeni.

Ascunde-te sub chiparosi, acolo. 

Te rog sa-ti tii urechea la pamânt, 

Sa nu strabata vreun picior de om 

Prin cimitiru-acesta, cu pamântul 

Surpat de-atâtea gropi, si macinat, 

Sa nu-l auzi. Te rog atunci sa-mi suieri, 

Sa stiu ca-i cineva pe din aproape. 

Da-mi florile, si fa precum ti-am spus.

 PAJUL:(Aparte) 

Mi-e groaza-în cimitir sa zabovesc; 

Vointa însa vreau sa-mi otelesc. 

(Se depărtează.)

CONTELE PARIS:

(Singur, se apropie de cripta neamului Capoletto.) 

O! Dintre flori cu mult cea mai frumoasa! 

Acuma între pietre-i biata-ti casa, 

si te stropesc cu lacrime amare

Frumoasa si neprihanita floare! 

(Presară flori pe mormânt.) 

În fiecare noapte voi uda 

Mormântul tau. si-în veci nu te-oi uita! 

(Se aude șuieratul pajului.)

 Se-aude-un suier. Pajul e, de paza. 

O! Ce picior nelegiuit cuteaza 

Sa-mi pângareasca strunele-amintirii,

 Evlavia durerii si-a iubirii?

(Intră în taină Romeo și Balthasar, cu o torță, o cazma și un drug de fier.)

 Cum? Poarta-o torta? 

Ascunde-ma, o, noapte, O clipa…

(Se retrage în umbră.)

ROMEO:

Da-mi cazmaua… da-mi si drugul. 

Acest ravas tu mâine-în zori sa-l duci 

La tatal meu. Da-mi torta, si asculta:

Orice auzi sau vezi, ramâi deoparte

 si nu te-amesteca în ce voi face. 

Eu ma cobor în patu-acesta-al mortii, 

Sa vad o data, la lumina tortei, 

Divinul chip al Julietei mele. 

Dar si sa scot, din degetul ei mort, 

Un scump inel, de care am nevoie. 

Acuma pleaca. De te vei întoarce 

Sa vezi ce fac, ma jur pe Dumnezeu,

 Fagaduiesc ca, pe cuvântul meu, 

Te sfâsii în bucati, spre-a semana 

Ast lacom cimitir cu carnea ta. 

E-un ceas cumplit; si mai cumplit mi-e gândul. 

Mai fioros ca tigrul nemâncat, 

Amarnic ca oceanu-învolburat. 

BALTHASAR: 

Ma duc, stapâne. Nu te tulbur eu. 

ROMEO:
Atunci îmi esti prieten, dragul meu. (Îi dă bani.) 

Poftim. Mergi sanatos cu Dumnezeu. 

BALTHASAR: (Aparte.) 

Oricum ar fi, voi sta aproape-ascuns. 

Privirea lui cumplita m-a strapuns! 

(Se depărtează puțin, pe furiș, în vreme ce Romeo deschide cavoul cu cazmaua.)

 ROMEO:(Lovind cu cazmaua.) 

O, gura hâda, pântec de genune, 

Mi-ai înghitit ce-a fost mai scump pe lume. 

Îti casc acuma falcile în doua 

si-în ciuda ta, te-îndop cu-o hrana noua. 

CONTELE PARIS:
(Se apropie încet. Aparte.)

 Montecchio! Semetul, surghiunitul!

 El l-a ucis pe varul Julietei. 

Din pricina aceasta, cum se pare, 

S-a stins de mult alean frumoasa floare! 

si vine-acuma el — ma înspaimânt! –

 Sa-i pângareasca proaspatul mormânt! 

Ce fapta ticaloasa! Ce rusine! 

În calea lui ma va gasi pe mine. 

(Înaintează. Tare.)

 Opreste-te, Montecchio! Voiesti

O fapta de misel sa savârsesti. 

Calci în picioare mila si onoarea,

si-împingi si dupa moarte razbunarea! 

Cum te-ai întors, desi esti surghiunit?

Urmeaza-ma, esti înca osândit. 

Prin fapta ta mârsava ma-înfiori:

Urmeaza-ma, caci trebuie sa mori! 

ROMEO:

Da! Trebuie! De-aceea am venit! 

Nu-l ispiti pe-un deznadajduit.

 Fugi, tinere, si lasa-ma! Gândeste

 De hora-acestor morti tu te fereste.

 Ar fi mai bine viata de-ai alege: 

Nu arunca o noua far’delege 

Pe capul meu. Nu-mi asmuti mânia.

 Îmi fac, sa stii, acuma, datoria.

 Ca mine însumi, conte,-mi-esti mai drag.

 Venit-am în acest areopag

 Al mortii crunte, deznadajduite, 

Sa-mi pun un capat vietii. Te trimite 

Nefericita-ti soarta. E târziu.

 De mai ramâi, nu poti ramâne viu. 

Te du, si mai târziu vei povesti

 Ca un nebun ti-a spus sa pleci de-aci.

 CONTELE PARIS:

De mila ta nu-mi pasa. Esti smintit. 

Urmeaza-ma, ca un nelegiuit.

 ROMEO:

Vrei sa ma-împingi la marginea durerii?

(Amândoi își trag săbiile și se luptă.)

 PAJUL LUI PARIS:

 Se bat! O, Doamne! Merg sa chem strajerii 

(Pleacă.) 

CONTELE PARIS:(Cade.)

 Mor! Trupul meu, te rog, mi-l ai în paza

 si lânga al Julietei mi-l asaza. (Moare.) 

ROMEO: 

Voi face tot ce-mi ceri, pe legea mea. 

Sa-l vad la fata… A! E ruda ta, Mercutio.

 Un nobil conte, Paris. 

Îmi amintesc ca mi s-a spus, pe când 

În minte-mi framântam al mortii gând. 

Ca Paris a cerut-o de sotie 

Pe Julieta. Biata-mi nebunie 

Nu-si aminteste de aceasta stire 

Decât prin vis. E poate-o-închipuire.

 Da-mi mâna ta, tu, care poti împarti

 Cu mine deznadejdea tristei soarte. 

Te voi culca, în liniste deplina, 

În cripta… nu! În groapa de lumina. 

(Sfârșește prin a deschide cavoul, în care se vede Julieta, zăcând într-un sicriu alb.)

O! Tinere ucis! Julieta zace

 Aici si frumusetea ei preface 

O cripta într-o bolta de lumina. 

(Așează leșul contelui Paris în criptă.)

 Vei zace-aici, în liniste deplina.

 Se spune ca acei ce au sa moara 

Sunt veseli si viata li-e usoara

În pragul mortii. Fulgerul din urma

 Al unei vieti care-în curând se curma. 

E fulgerul aici, al vietii mele! 

Cuvintele nu pot sa ma însele. 

Sotia mea, duioasa mea iubire: 

Te vad zacând aici în adormire. 

Cum ti-a supt moartea mierea rasuflarii!

 Dar ti-a ramas, în ciuda îngroparii, 

Divina frumusete-întiparita

Pe chipul tau. si n-ai fost biruita! 

Divina-i frumusete purpurie

Pastrata de iubita mea sotie,

 Îi scânteiaza pe buze si pe fata, 

Asa precum îi scânteia în viata.

Stindardul mortii hâde poate oare

Pe scumpa-ti fata sa se desfasoare?

 Nu pare ca, aievea, se sfieste? 

Slavita cripta-l mai adaposteste, 

Însângerat, pe Tybalt, varul tau.

 Ce-as putea face, pentru Tybalt, eu?

Sa te razbun, caci tineretea ta, 

Ce secerata-a fost de mâna mea,

Ma-îndeamna tineretea-mi irosita

 Sa ti-o jertfesc, în clipa potrivita. 

Ma iarta, vere. Scumpa mea mireasa,

 De ce-ai ramas atâta de frumoasa? 

Sa cred ca moartea, fiara fara mila, 

Te tine înca vie-aici, în sila, 

Sa fii iubita ei nepieritoare? 

De-aceea a voit sa te omoare?

 Ma înspaimânta acest gând cumplit 

si voi ramâne-aici, necontenit, 

Cu viermii care vor sa te slujeasca. 

Alaturi de faptura ta cereasca, 

Voi fi partasul somnulu-ti de veci, 

Sa-înfrunt blestemul stelelor prea reci si nemiloase. 

Înca o privire, si ma asteapta vesnica-adormire. 

Primeste cea din urma-îmbratisare,

Pecetea crunta-a mortii rapitoare.

 Cârmaciule, esti deznadajduit, 

Acum calatoria s-a sfârsit 

Corabia, de stânca sfarâmata. 

(Deschide șipul și îi bea conținutul.)

 În cinstea ta! E cea din urma data! 

Cinstit spiter! Ti-a fost ucigatoare 

Otrava. Cea din urma sarutare. 

(Romeo o sărută pe Julieta și cade mort lângă trupul ei. Intră repede fratele Lorenzo, cu o lanternă un drug și o lopată.)

 LORENZO:

O Doamne! San Francesco sa m-ajute!

Atâtea drumuri fost-au strabatute 

Prin bezna, de batrânele-mi picioare! 

S-au poticnit prin gropi… Dar cine oare

Pândeste-acolo? 

BALTHASAR: 

Un prieten bun, 

si care te cunoaste, pot sa-ti spun.

LORENZO:

Te binecuvânteze Sfântul har.

 Ce torta-si iroseste, în zadar

Doar pentru tivde fara de vedere 

Lumina, sa le-aduca mângâiere?

 E cripta Capoletto. 

BALTHASAR:

 Da, preasfinte. Stapânul mi-e culcat printre morminte.

Ti-a fost prieten bun si te-a iubit. 

LORENZO:

 Cum îl chema?

 BALTHASAR:

Romeo.

 LORENZO:

A venit si el aici? De când?

BALTHASAR:

 De-o jumatate

 De ceas.

 LORENZO:

Vai! Ce împrejurari ciudate! Hai sa intram în cripta…

 BALTHASAR:

Nu se poate! Stapânul crede ca as fi plecat 

si cu mânie m-a amenintat 

Cu moartea, de-as ramâne sa-l pândesc.

LORENZO:Ramâi atunci. Merg singur. Ma-îngrozesc

Ca s-a-întâmplat o grea nenorocire.

BALTHASAR:

Pe când dormeam sub tisa-acea subtire,

 Mi s-a parut, sau poate-a fost un vis,

 Stapânul meu pe-un om ca l-a ucis.

LORENZO:(Strigă încet.) 

Romeo! Doamne! Petele de sânge

 Pe pragul criptei! Mintea mi se frânge

Când vad aceste sabii parasite

si-însângerate, pe cavou trântite, 

Aci-în lacasul pacii. (Intră în lăcaș.)

Fara viata Romeo zace… si o alta față 

Alaturea de el, scaldata în sânge. 

Signorul Paris! Mintea mi se frânge!

Ce ceas nefericit e vinovat

 De toate câte-aici s-au întâmplat?

(Copila se deșteaptă.)
 JULIETA:(Încet.) 
O! Parinte, stiu unde sunt, în ceasurile sfinte. 
Dar unde e Romeo?
 (Se aude zgomot mare.)
LORENZO:
Fata mea 
Sa parasesti ascunzatoarea ta
 În care-ai stat în somnu-ti nefiresc, 
Silit de tine sa te mântuiesc. 
Dar o putere mai presus de noi 
Nu ne-a iertat cumplitele nevoi,
 Zadarnicind tot ceea ce-am pus la cale. 
Vai, Doamne! Ce priveliste de jale! 
De pieptul tau lipit Romeo zace, 
si Paris, raposat în sfânta pace! 
Hai, vino, sa te ducem într-un schit, 
Unde-ti va fi pacatul ispasit. 
Calugarite sfinte vor veghea
 Cât vei trai, copila,-asupra ta. 
Nu! Nu mai pune nicio întrebare
 Spre noi se-îndreapta straja-în graba mare. 
Sa mai ramân aicea nu cutez… 
JULIETA:
Îti multumesc de cât îti datorez, 
si poti sa pleci. Julieta-o sa ramâna.
(Fratele Lorenzo pleacă pe cât de repede îl ajută picioarele.) 

* * *

Urmează Romeo și Julieta (18)