de WILLIAM SHAKESPEARE
ACTUL I
SCENA A II-A
Și Montague-i lovit de-acea măsură,
La fel cu mine. Cred că rău n-am face,
Bătrâni cum suntem să cădem la pace...
La fel cu mine. Cred că rău n-am face,
Bătrâni cum suntem să cădem la pace...
E trist că vă dezbină vechea ură
Pe voi, cei mai de seamă cetățeni,
Dar, conte, la-ntrebarea ce v-am pus
Ce-mi veți răspunde?
Pe voi, cei mai de seamă cetățeni,
Dar, conte, la-ntrebarea ce v-am pus
Ce-mi veți răspunde?
Fata, cum v-am spus,
E cam străină-ntr-ale lumii încă
Abia-mplini patrusprezece ani.
Să-și irosească înc-o vară-două
Mireasma lor pân' ce or să ne pară
Mai pârguită pentru-o viață nouă.
E cam străină-ntr-ale lumii încă
Abia-mplini patrusprezece ani.
Să-și irosească înc-o vară-două
Mireasma lor pân' ce or să ne pară
Mai pârguită pentru-o viață nouă.
Mai fragede ca ea se măritară
Și-s mame fericite azi.
Și-s mame fericite azi.
Se poate.
Dar pre curând se veștejesc mai toate!
Tot ce-am nădăjduit e azi țărână.
Și ea numai, în viața mea bătrână, -
Acest copil ce-mi moștenește-averea -
E azi nădejdea mea și mângâierea...
Ci, scumpe Paris, poți să-ți cerci norocul:
Fă-ți curte, și de vei găsi mijlocul
Să-i placi așa încât să-ți dea cuvântul,
N-am să-ți refuz nici eu consimțământul.
La noapte, după datina străbună,
Dau o serbare unde se adună
Un mare număr de-oaspeți dragi. Poftim
Și dumneata, pe care-l prețuim
Mai mult ca toți, și numărul sporește.
În casa mea modestă deci poftește
Să vezi mai multe pământene stele
Ce-n farmec pot întuneca pe cele
Cerești. Și-astfel cum zburdă un copil,
Când vede pe șăgalnicul april,
Săltând pe urma iernii gârbovite,
Așa plăcerea ochii să-ți desfete
Văzând mănunchiul drăgălaș de fete
Ca niște flori de-abia îmbobocite...
Ascultă-le pe toate și privește
La toate, și închină-te acelei
Ce mai presus de toate strălucește.
Copila mea și dânsa printre ele-i,
Deși prea timpurie în cununa
Acestor flori, - doar că-i mai mult cu una...
Să mergem... (către servitor) Tu grăbește-te, mișele,
Cutreieră Verona și-mi găsește
Pe toți cei scriși acolea pe hârtie;
Le spune că-i poftesc la sindrofie
Să vină toți cu inima voioasă
Și să se simtă ca la ei acasă...
(Capulet și Paris ies)
Dar pre curând se veștejesc mai toate!
Tot ce-am nădăjduit e azi țărână.
Și ea numai, în viața mea bătrână, -
Acest copil ce-mi moștenește-averea -
E azi nădejdea mea și mângâierea...
Ci, scumpe Paris, poți să-ți cerci norocul:
Fă-ți curte, și de vei găsi mijlocul
Să-i placi așa încât să-ți dea cuvântul,
N-am să-ți refuz nici eu consimțământul.
La noapte, după datina străbună,
Dau o serbare unde se adună
Un mare număr de-oaspeți dragi. Poftim
Și dumneata, pe care-l prețuim
Mai mult ca toți, și numărul sporește.
În casa mea modestă deci poftește
Să vezi mai multe pământene stele
Ce-n farmec pot întuneca pe cele
Cerești. Și-astfel cum zburdă un copil,
Când vede pe șăgalnicul april,
Săltând pe urma iernii gârbovite,
Așa plăcerea ochii să-ți desfete
Văzând mănunchiul drăgălaș de fete
Ca niște flori de-abia îmbobocite...
Ascultă-le pe toate și privește
La toate, și închină-te acelei
Ce mai presus de toate strălucește.
Copila mea și dânsa printre ele-i,
Deși prea timpurie în cununa
Acestor flori, - doar că-i mai mult cu una...
Să mergem... (către servitor) Tu grăbește-te, mișele,
Cutreieră Verona și-mi găsește
Pe toți cei scriși acolea pe hârtie;
Le spune că-i poftesc la sindrofie
Să vină toți cu inima voioasă
Și să se simtă ca la ei acasă...
(Capulet și Paris ies)
Găsește pe cei scriși acolea pe hârtie! Scrie la carte că cizmarul să-și vadă de cot, croitorul de calapod, pescarul de penel și zugravul de năvod: iar pe mine mă trimite să găsesc pe cei scriși acolea pe hârtie, și eu habar n-am ce fel de nume a scris acolea cine le-a scris... Trebuie să caut vreun cărturar... Uite că tot am eu noroc!
Hei, dragul meu, prin foc se stinge focul
Și-un chin de groaza altui chin amar
S-alină... Simți că se-nvârtește locul
În jurul tău?... Te-nvârți în sens contrar!
Durerea se potoale prin durere -
De ți se umple ochiul de-un venin
Mai proaspăt, scade-a celui vechi putere.
Și-un chin de groaza altui chin amar
S-alină... Simți că se-nvârtește locul
În jurul tău?... Te-nvârți în sens contrar!
Durerea se potoale prin durere -
De ți se umple ochiul de-un venin
Mai proaspăt, scade-a celui vechi putere.
Se poate să te vindeci de minune
Cu-o foaie de patlagină...
Cu-o foaie de patlagină...
Cum, vere?
La ce-ar sluji?
La ce-ar sluji?
La vreun picior scrântit.
Ce? ești smintit, Romeo?
Nu-s smintit,
Dar, mai legat în fiare ca smintiții,
Închis într-o celulă, hămesit,
Bătut și torturat și... seară bună,
Prietene!
Dar, mai legat în fiare ca smintiții,
Închis într-o celulă, hămesit,
Bătut și torturat și... seară bună,
Prietene!
Plecata voastră slugă,
Cinstit signor! Vreau să vă fac o rugă:
Știți să citiți?
Cinstit signor! Vreau să vă fac o rugă:
Știți să citiți?
Da, în restriștea mea
Ursita-mi neagră.
Ursita-mi neagră.
Poate c-ați învățat-o aceasta fără carte.
Dar spuneți-mi: știți să citiți ce scrie aci?
Dar spuneți-mi: știți să citiți ce scrie aci?
Da, de-oi cunoaște slovele și limba
În care-i scris.
În care-i scris.
Vorbiți cinstit, vă las cu bine!
Stai!
Știu să citesc, băiete!
Știu să citesc, băiete!
Signor Mortino cu soția sa și fiica, contele Anselmo și fermecătoarele sale surori, tânăra văduvă baroneasă de Viturio, signor Placentio și drăgălașele sale nepoțele, Mercutio și fratele său Valentin, unchiul meu Capulet, cu soția și fetele, frumoasele mele nepoate Rozalina și Livia, signor Valentio și vărul său Tybalt, Lucia și zglobia Elena.
Aleasă lume! Unde ai s-o poftești?
Aleasă lume! Unde ai s-o poftești?
Acolo, sus...
Unde?
La casa noastră.
A cui?
A domnului.
Da, ai dreptate.
Aceasta trebuia să te întreb.
Aceasta trebuia să te întreb.
Apoi vă spun eu fără să mă întrebați: stăpânii meu sunt neamul Capulet cei mari și putrezi de bogați, și dacă nu sunteți cumva din casa Montague, poftiți, vă rog, și dumneavoastră și deșertați un pahar de vin. Vă las cu bine.
L-această veche sărbătoare dată
De mândrii Capuleți, e invitată
Și mult iubita Rozalina ta
Și toate frumusețile Veronei...
Vin' și, cu ochii nepăsători
Privindu-le de-aproape, le compară
Și lebăda pe care o adori
Îți va părea mai hâdă ca o cioară!
De mândrii Capuleți, e invitată
Și mult iubita Rozalina ta
Și toate frumusețile Veronei...
Vin' și, cu ochii nepăsători
Privindu-le de-aproape, le compară
Și lebăda pe care o adori
Îți va părea mai hâdă ca o cioară!
O, când credința sfântă-n ochii mei
S-ar stinge-ntunecată de eres,
Prefaceți-vă, lacrimi în scântei!
Și ochii mei păgâni ce-atât de des
Se-neacă-n lacrimi, dar nu pot să doarmă,
Să ardă ca eretecii în pară!
O alta, mai frumoasă ca odorul
Inimii mele?... N-a văzut nicicând
Nici soarele a toate văzătorul!
S-ar stinge-ntunecată de eres,
Prefaceți-vă, lacrimi în scântei!
Și ochii mei păgâni ce-atât de des
Se-neacă-n lacrimi, dar nu pot să doarmă,
Să ardă ca eretecii în pară!
O alta, mai frumoasă ca odorul
Inimii mele?... N-a văzut nicicând
Nici soarele a toate văzătorul!
În ochii tăi ea mai frumoasă pare
Că n-au avut prilejul s-o compare
Decât pe dânsa singură cu sine...
Ci-n ale lor platane cristaline
De-i pune-alături mândrele fecioare
Pe cari le vei zări azi la serbare,
Ea-ți va părea atunci așa de pală
Pe cât de mândră ți se arăta.
Că n-au avut prilejul s-o compare
Decât pe dânsa singură cu sine...
Ci-n ale lor platane cristaline
De-i pune-alături mândrele fecioare
Pe cari le vei zări azi la serbare,
Ea-ți va părea atunci așa de pală
Pe cât de mândră ți se arăta.
Nu merg la bal s-ascult povața ta.
Ci ca s-ador icoana-i ideală!
Ci ca s-ador icoana-i ideală!
SCENA A III-A
CONTESA CAPULET ȘI DOICA, APOI JULIETA
Unde mi-e fata? Doică, mergi de-o cheamă.
Pe fecioria mea - pe când eram
De doisprezece ani - zău, c-am strigat-o!
Hei, mititico! Vino, puica mamei,
O, doamne! Unde-i? Julieta!... Iat-o!
De doisprezece ani - zău, c-am strigat-o!
Hei, mititico! Vino, puica mamei,
O, doamne! Unde-i? Julieta!... Iat-o!
Ce e? Cine mă cheamă?
Maică-ta!
Aci sunt, scumpă mamă! Ce dorești?
E vorba... Doică, lasă-ne puțin...
Avem o taină... stai mai bine, doică!
M-am răzgândit; ne-om sfătui tustrele.
Tu știi că fata noastră-i măricică...
Avem o taină... stai mai bine, doică!
M-am răzgândit; ne-om sfătui tustrele.
Tu știi că fata noastră-i măricică...
Păi da, știu anii ei pe zi, pe ceas!
N-a împlinit patrusprezece ani.
Mă jur pe paisprezece dinți ai mei,
Deși nu am decât vreo patru doar,
Ea n-are încă paisprezece ani!
Cât mai avem de azi pân' la Sân Petru?
Deși nu am decât vreo patru doar,
Ea n-are încă paisprezece ani!
Cât mai avem de azi pân' la Sân Petru?
Vreo două săptămâni și-o zi ori două.
Oricâte zile, atuncea când or fi
Sân Petru, tocmai în ajunul zilei
Se-ncheie de la nașterea copilei
Chiar paisprezece ani. Că doar Suzana -
S-o odihnească Dumnezeu, sărmana,
Acu-i în cer, n-avui de dânsa parte!
Suzica mea era de vârsta ei; -
Dar, cum spuneam, în seara de Sân Petru,
Ea era tocmai paisprezece ani, -
Îi era, pot s-o spun, și cu temei!!...
Acu-s unspre'ce ani, de-a fost cutremur,
Și-am întărcat-o (cât oi fi pe lume,
N-am s-o mai uit) taman în ziua-aceea,
Mi-am pus pelin pe sfârc și mă prăjeam
La soare, sub cotețul de porumb, -
La Mantua erați Măria Voastră, -
Țin minte parcă-i ieri; și cum spuneam:
Când a gustat pelinul ce-l pusesem
Pe sfârcul țâței și-l găsi amar -
Să fi văzut cum s-a zborșit micuța
Și cum mi-a bozolit, drăcșorul, sânul!
Și... trosc! făcu atunci proumbăria.
N-a fost nevoie să-mi mai spună: fugi!
Și-s unsprezece ani în cap de-atunci,
Că ea sta copăcel pe-atunci, drăguță,
Pe sfânta cruce, chiar cerea să umble
Și forfotea de colo pâna colo...
Cu-o zi-nainte se plesnise-n frunte
Căzând cu fața-n jos, și omul meu -
Să-l ierte Cel de sus! - era un om
Așa de hâtru! - o ridică-n brațe:
«Hai», zice el, «căzuși, așa, pe față?
Când îi fi mare, ai să cazi pe spate!
Așa-i Julico?» și, o, Preacurată!
Ea tace-atunci din plâns și zice «Da!»
Vezi cum se prinde gluma câteodată!
O mie de-ani de-aș mai trăi, nu uit.
«Așa-i Julico?» zice el; ea tace
Din plâns și zice: «Da!»
Sân Petru, tocmai în ajunul zilei
Se-ncheie de la nașterea copilei
Chiar paisprezece ani. Că doar Suzana -
S-o odihnească Dumnezeu, sărmana,
Acu-i în cer, n-avui de dânsa parte!
Suzica mea era de vârsta ei; -
Dar, cum spuneam, în seara de Sân Petru,
Ea era tocmai paisprezece ani, -
Îi era, pot s-o spun, și cu temei!!...
Acu-s unspre'ce ani, de-a fost cutremur,
Și-am întărcat-o (cât oi fi pe lume,
N-am s-o mai uit) taman în ziua-aceea,
Mi-am pus pelin pe sfârc și mă prăjeam
La soare, sub cotețul de porumb, -
La Mantua erați Măria Voastră, -
Țin minte parcă-i ieri; și cum spuneam:
Când a gustat pelinul ce-l pusesem
Pe sfârcul țâței și-l găsi amar -
Să fi văzut cum s-a zborșit micuța
Și cum mi-a bozolit, drăcșorul, sânul!
Și... trosc! făcu atunci proumbăria.
N-a fost nevoie să-mi mai spună: fugi!
Și-s unsprezece ani în cap de-atunci,
Că ea sta copăcel pe-atunci, drăguță,
Pe sfânta cruce, chiar cerea să umble
Și forfotea de colo pâna colo...
Cu-o zi-nainte se plesnise-n frunte
Căzând cu fața-n jos, și omul meu -
Să-l ierte Cel de sus! - era un om
Așa de hâtru! - o ridică-n brațe:
«Hai», zice el, «căzuși, așa, pe față?
Când îi fi mare, ai să cazi pe spate!
Așa-i Julico?» și, o, Preacurată!
Ea tace-atunci din plâns și zice «Da!»
Vezi cum se prinde gluma câteodată!
O mie de-ani de-aș mai trăi, nu uit.
«Așa-i Julico?» zice el; ea tace
Din plâns și zice: «Da!»
Destul acuma,
Te rog să taci puțin.
Te rog să taci puțin.
Tac, doamnă dragă,
Dar nu mă pot opri să nu fac haz
Cum ea tăcu din plâns și zise: «Da!»
Și-avea cucui-n frunte cât o prună!
Și cum țipa! «Hai» - zicea omul meu, -
«Căzuși pe față? Ai să cazi pe spate
Când te vei face mare, nu-i așa?»
Ea tace atunci din plâns și zice: «Da!»
Dar nu mă pot opri să nu fac haz
Cum ea tăcu din plâns și zise: «Da!»
Și-avea cucui-n frunte cât o prună!
Și cum țipa! «Hai» - zicea omul meu, -
«Căzuși pe față? Ai să cazi pe spate
Când te vei face mare, nu-i așa?»
Ea tace atunci din plâns și zice: «Da!»
Ci taci acum și tu odată, doică!
Tac, uite tac! Te aibă Domnu-n pază-i!
Că doară tu ai fost cea mai frumoasă
Păpușă care-am alăptat-o eu!
S-ajung să te mai văd de-acum mireasă
Și nu mai vreau nimica.
Că doară tu ai fost cea mai frumoasă
Păpușă care-am alăptat-o eu!
S-ajung să te mai văd de-acum mireasă
Și nu mai vreau nimica.
Da, mireasă!
Da, asta e chiar ce vroiam să spun.
Ce zici, copilă, vrei să te măriți?
Da, asta e chiar ce vroiam să spun.
Ce zici, copilă, vrei să te măriți?
Să mă mărit? Nici nu visez măcar
Înalta cinste...
Înalta cinste...
Cinste! Auziți!
Aș spune zău c-a supt înțelepciunea
Cu laptele, de n-aș fi doica ei!
Aș spune zău c-a supt înțelepciunea
Cu laptele, de n-aș fi doica ei!
Aci-n Verona-s mame azi, femei
Cinstite și mai tinere ca tine.
De nu mă-nșel eram și eu ca ele
La vârsta-n care tu ești fată încă.
Într-un cuvânt: Paris îți cere mâna...
Cinstite și mai tinere ca tine.
De nu mă-nșel eram și eu ca ele
La vârsta-n care tu ești fată încă.
Într-un cuvânt: Paris îți cere mâna...
Și-i un fecior, fetico! O comoară
Nu alta!
Nu alta!
A Veronei primăvară
Nu numără o mai aleasă floare.
Nu numără o mai aleasă floare.
Curat, o floare! Floare! Ce spuneam?!
Ce zici de-acest fecior de mare neam?
Deseară vine la serbarea noastră.
Citește-i dar în mândra carte-a feții
Ce-a scris într-însa mâna cea măiastră
Neîntrecută-n nuri a frumuseții;
Scrutează-i trăsăturile-i alese
Și, dacă dai de lucruri ne-nțelese,
În scrisul umed al privirii sale
Găsești, la colțuri, note marginale.
Acest volum de-amor, amant răzleț,
De s-ar lega, ar fi fără de preț,
Și strălucirea scumpului tezaur
S-ar revărsa și-asupra îmbrăcăminții
Se-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur...
Astfel și tu, dacă-ți asculți părinții
Și-ți faci din Paris ținta fericirii,
Vei fi, făr' a scădea deloc, părtașă
Și-a bogăției lui și-a strălucirii...
Deseară vine la serbarea noastră.
Citește-i dar în mândra carte-a feții
Ce-a scris într-însa mâna cea măiastră
Neîntrecută-n nuri a frumuseții;
Scrutează-i trăsăturile-i alese
Și, dacă dai de lucruri ne-nțelese,
În scrisul umed al privirii sale
Găsești, la colțuri, note marginale.
Acest volum de-amor, amant răzleț,
De s-ar lega, ar fi fără de preț,
Și strălucirea scumpului tezaur
S-ar revărsa și-asupra îmbrăcăminții
Se-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur...
Astfel și tu, dacă-ți asculți părinții
Și-ți faci din Paris ținta fericirii,
Vei fi, făr' a scădea deloc, părtașă
Și-a bogăției lui și-a strălucirii...
Să cadă? Nicidecum! Ferit-a sfântul!
Că doar femeia prin bărbat se-ngrașă...
Că doar femeia prin bărbat se-ngrașă...
Acum doresc să-ți spui și tu cuvântul
Doresc să văd și eu de-i cu putință
Să-mi placă, dacă-l văd, precum ai spus.
Dar nu voi trece de hotarul pus,
Iubită mamă, chiar de-a ta voință.
Să-mi placă, dacă-l văd, precum ai spus.
Dar nu voi trece de hotarul pus,
Iubită mamă, chiar de-a ta voință.
Doamnă, oaspeții au sosit, masa e servită, D-voastră sunteți chemată, domnișoara dorită și doica la bufet blestemată și toate sunt în toi.Trebuie să dau fuga să servesc.
Vă rog poftiți numaidecât.
Vă rog poftiți numaidecât.
Venim acum. Te-așteaptă Paris, dragă.
Să mergem.
Să mergem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !