de WILLIAM SHAKESPEARE
PERSONAJELE DRAMEI
ESCALUS- principele Veronei
PARIS-un tânar conte, ruda Principelui
MONTECCHIO, CAPOLETTO-capeteniile celor doua neamuri nobile învrajbite în cetatea
Veronei
UN BATRÂN-unchiul lui Capoletto
ROMEO-fiul lui Montecchio
MERCUTIO-ruda Principelui, prieten cu Romeo
BENVOLIO-nepotul lui Montecchio, var cu Romeo
TYBALT-Nepotul Madonnei Capoletto
FRATELE LAURENCE,FRATELE IOAN-Calugari fransciscani
BALTHASAR-slujitorul lui Romeo
SAMPSON,GREGORY-slujitori ai Casei Capoletto
PETER-slujitor al Doicii Julietei
ABRAHAM-slujitor al Casei Montecchio
UN SPITER din Mantova
TREI LAUTARI
CORUL
PAJUL contelui Paris
Un alt PAJ
UN SLUJBAS al cetatii Verona
MADONNA MONTECCHIO-sotia batrânului Montechio
MADONNA CAPOLETTO-sotia batrânului Capoletto
JULIETA-fiica batrânului Capoletto
DOICA JULIETEI
Acțiunea are loc la Verona, în afară de o scenă din actul al V-lea, care are loc la Mantova.
(Intră Corul)
Aicea, în Verona-ncântătoare,
A două neamuri mândre veche ură
A izbucnit din nou, prin certuri care
Să curgă sânge mult de frați făcură.
Din cele două case-ndușmănite
Ies doi îndrăgostiți loviți de soarte,
Și vrajba cu nenorociri cumplite
Sfârșește prin a tinerilor moarte.
A două neamuri mândre veche ură
A izbucnit din nou, prin certuri care
Să curgă sânge mult de frați făcură.
Din cele două case-ndușmănite
Ies doi îndrăgostiți loviți de soarte,
Și vrajba cu nenorociri cumplite
Sfârșește prin a tinerilor moarte.
Iubirea lor cu soartă-ngrozitoare
Și ura ce nu poate fi-mpăcată
Decât cu moartea scumpelor odoare,
Pe scenă-n două ceasuri vi se-arată.
De-aveți răbdare s-ascultați acestea,
Ne-om strădui să-nfățișăm povestea.
SCENA I
Pe legea mea, Gregorio, să nu le mai permitem să ne ia de sus.
Nu, firește, căci am rămânea jos.
Vreau să spun că dacă ne-or mai lua la vale, să ne ținem la înălțime.
Da, numai băga de seamă, să nu ajungi la înălțimea furcilor.
Eu, când mă scoate cineva din țâțâni, nu știu multe.
Și eu nu știu multe care să te scoată din țâțâni.
O javră din casa Montague mă scoate din țâțâni.
A scoate din țâțâni se cheamă a urni din loc; dar viteazul stă locului. De aceea, pesemne, când tu ești scos din țâțâni, nimeni nu se mai
poate ține de tine.
poate ține de tine.
O javră din casa Montague are să mă țină locului! Am să dau de zid pe toți bărbații și pe toate femeile din casa Montague.
Atunci ești un om slab, că numai cei slabi se dau pe lângă ziduri.
Ai dreptate și de aceea femeile, care sunt vase de lut ce se sparg lesne, totdeauna-s date la zid. De aceea am să arunc peste zid pe bărbați și am să îndes în ziduri pe femei.
Cearta e între domnii noștri și între noi, slugile.
Ce-mi pasă! Am să fiu neom, și după ce-oi da gata pe barbați, mă leg de fete. Are să fie vai și amar de pielea lor.
De pielea fetelor?
De pielea fetelor ori de fetia lor. Tot una-i!
Nu-i tot una pentru cine-o s-o pață.
O, au s-o pață cu mine, n-ai tu grijă. Știi că sunt un om și jumătate!
Tot e bine că nu ești o jumătate de om! Scoate spanga, uite că vin doi de-ai lui Montague.
Gata! Începe tu sfada, eu te apăr din dos.
Din dos? Vrei să dai dosul?
Nu te teme de mine.
Nu, zău, să mă tem eu de tine?
Lasă atunci să fie legea cu noi, lasă-i pe ei să înceapă.
Am să strâmb din nas, când or trece. Zică ce-or pofti.
Ce-or îndrăzni, vrei să zici. Eu am să le dau cu tifla: dacă s-o prinde, ei se fac de râs.
Nouă ne dai cu tifla, signore?
E de partea noastră dreptatea, dacă zic da?
Nu.
Nu, signore. Nu vă dau cu tifla, signore. Dar dau și eu așa, cu tifla, signore.
Cauți ceartă, signore?
Ceartă, signore? Nu, signore!
Altcum, de cauți ceartă, sunt la dispoziția dumitale.
Slujesc un stăpân tot așa de bun ca și al dumitale.
Slujesc un stăpân tot așa de bun ca și al dumitale.
Nu mai bun.
Bine, signore.
Zi: mai bun; uite că vine un văr al stăpânului nostru.
Ba da, mai bun, signore.
Minți.
Trageți spada dacă vă dă mâna!
Hai, Gregorio, nu-ți uita lovitura cea faimoasă!
Hai, Gregorio, nu-ți uita lovitura cea faimoasă!
Nebunilor, vârâți spadele în teacă.Nu știți ce faceți!
Ce te iei la harță cu slugile? Aici Benvolio!
Privește-ți moartea-n față!
Privește-ți moartea-n față!
Eu fac pace
Întoarce-ți spada-n teacă, sau mai bine
Ajută-mi să-i despart.
Întoarce-ți spada-n teacă, sau mai bine
Ajută-mi să-i despart.
Nu ți-e rușine
Cu spada-n mână să vorbești de pace?
Urăsc cuvântul cum urăsc gheena,
Ca și pe toți Montaghii și pe tine!
Mișelule! Azi între noi se-alege! (Se luptă)
Cu spada-n mână să vorbești de pace?
Urăsc cuvântul cum urăsc gheena,
Ca și pe toți Montaghii și pe tine!
Mișelule! Azi între noi se-alege! (Se luptă)
Săriți! Săriți! Goniți-i cu ciomege!
Jos Capulet! Jos Montague!
(Intră Capulet în halat de noapte și contesa Capulet)
Jos Capulet! Jos Montague!
(Intră Capulet în halat de noapte și contesa Capulet)
Ce-i larma
Aceasta? Dați-mi spada mea cea lungă!
Aceasta? Dați-mi spada mea cea lungă!
Nu, cârja! Cârja! Ce să faci cu spada?
(Intră Montague și contesa Montague)
(Intră Montague și contesa Montague)
Vreau spada mea! Nu vezi cum mă sfidează
Cu arma-n mână Montague bătrânul?
Cu arma-n mână Montague bătrânul?
Rușine, Capulet! Ești un mișel!
Nu! Nu vei face nici un pas spre el!
(Intră ducele Escalus cu suită)
(Intră ducele Escalus cu suită)
Supuși rebeli! Dușmani ai păcii care
Mânjiți cu sângele de vecin oțelul!
Creștini sunteți? Nu, - fiare ce vărsați
Izvorul purpur ce vă curge-n vine,
Spre-a stinge focul unei uri haine!
Jos armele! De-osânda cea mai cruntă
Se fac părtași toți cei ce legea-nfruntă,
Și luați aminte ce mâhnitul duce
Azi în auzul tuturor v-aduce:
De trei ori Montague și Capulet,
Iscarăți din senin, gâlcevi civile,
De trei ori ați silit, în aste zile,
Pe veronezii doritori de pace
Și-ncărunțiți în cinste, să-și dezbrace
Podoaba mândră ce frumos le șade
Și-n mâini să prindă vechile lor suliți
Mâncate de rugină, și pe uliți
Să lupte pentru ura ce vă roade!
De tulburați orașul înc-odată,
Plătiți cu viața pacea tulburată.
Și-acum voi toți ceilalți plecați în pace.
Bătrâne Capulet, tu mă urmează,
Tu, Montague veni-vei dup-amiază
La curtea noastră s-afli ce ne place
Să hotărâm în pricina aceasta.
Plecați, vă zic, de puneți preț pe viață!
(Pleacă toți, afară de Montague, contesa Montague și Benvolio)
Mânjiți cu sângele de vecin oțelul!
Creștini sunteți? Nu, - fiare ce vărsați
Izvorul purpur ce vă curge-n vine,
Spre-a stinge focul unei uri haine!
Jos armele! De-osânda cea mai cruntă
Se fac părtași toți cei ce legea-nfruntă,
Și luați aminte ce mâhnitul duce
Azi în auzul tuturor v-aduce:
De trei ori Montague și Capulet,
Iscarăți din senin, gâlcevi civile,
De trei ori ați silit, în aste zile,
Pe veronezii doritori de pace
Și-ncărunțiți în cinste, să-și dezbrace
Podoaba mândră ce frumos le șade
Și-n mâini să prindă vechile lor suliți
Mâncate de rugină, și pe uliți
Să lupte pentru ura ce vă roade!
De tulburați orașul înc-odată,
Plătiți cu viața pacea tulburată.
Și-acum voi toți ceilalți plecați în pace.
Bătrâne Capulet, tu mă urmează,
Tu, Montague veni-vei dup-amiază
La curtea noastră s-afli ce ne place
Să hotărâm în pricina aceasta.
Plecați, vă zic, de puneți preț pe viață!
(Pleacă toți, afară de Montague, contesa Montague și Benvolio)
Nepoate, spune: tu ai fost de față,
Cine-a-nceput? cum a venit năpasta?
Cine-a-nceput? cum a venit năpasta?
Când am sosit, se-ncăierase bine
Slujitorimea noastră cu a lor.
Eu sar cu spada-n mână să-i despart,
Atunci apare-nvăpăiatul Tybalt,
El mă provoacă, învârtindu-și pala
Pe după cap, dar sfârtecă doar vântul,
Ce șuieră bătându-și joc de dânsul.
Pe când schimbăm noi lovituri și ghionturi,
S-adună gloata, crește-nvălmășeala,
Când iată vine ducele...
Slujitorimea noastră cu a lor.
Eu sar cu spada-n mână să-i despart,
Atunci apare-nvăpăiatul Tybalt,
El mă provoacă, învârtindu-și pala
Pe după cap, dar sfârtecă doar vântul,
Ce șuieră bătându-și joc de dânsul.
Pe când schimbăm noi lovituri și ghionturi,
S-adună gloata, crește-nvălmășeala,
Când iată vine ducele...
Dar unde-i
Romeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pare
Că el n-a fost...
Romeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pare
Că el n-a fost...
Contesă, azi la ceasul
Când nu mijise încă sfântul soare
La geamul aurit al aurorii,
Spre câmp mă duse în neștire pasul...
Acolo, pe alei, sub sicomorii
Ce se întind spre-apus de-oraș, văzui
Pe fiul vostru rătăcind, dar care
Văzându-mă se adânci-n umbrare.
Înțelesei atunci dorința lui
De-a fi lăsat să meargă-ntr-ale sale
Chiar eu fiindu-mi mie de prisos -
Așa că fiecare bucuros
Fugi de cel care-i fugea din cale.
Când nu mijise încă sfântul soare
La geamul aurit al aurorii,
Spre câmp mă duse în neștire pasul...
Acolo, pe alei, sub sicomorii
Ce se întind spre-apus de-oraș, văzui
Pe fiul vostru rătăcind, dar care
Văzându-mă se adânci-n umbrare.
Înțelesei atunci dorința lui
De-a fi lăsat să meargă-ntr-ale sale
Chiar eu fiindu-mi mie de prisos -
Așa că fiecare bucuros
Fugi de cel care-i fugea din cale.
Știm că sporește-n dimineți senine
Cu lacrimi roua, și cu-adânci suspine
Cu nor din suflet înmulțește norii;
Când însă de la patul aurorii
Voiosul soare trage la o parte
Perdelele de umbră trist de moarte
Și palid mi se-ntoarce acas' feciorul
Și, ocolind lumina, trage storul,
Gonește afară ziua cea frumoasă
Și-o noapte nouă-și face-ascuns în casă,
Cu-aceste gânduri soarta rea-l așteaptă,
De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.
Cu lacrimi roua, și cu-adânci suspine
Cu nor din suflet înmulțește norii;
Când însă de la patul aurorii
Voiosul soare trage la o parte
Perdelele de umbră trist de moarte
Și palid mi se-ntoarce acas' feciorul
Și, ocolind lumina, trage storul,
Gonește afară ziua cea frumoasă
Și-o noapte nouă-și face-ascuns în casă,
Cu-aceste gânduri soarta rea-l așteaptă,
De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.
Dar pricina, o, nobil unchi, n-o știi?.
N-o știu și vai, nici nu o pot ghici...
Nu l-ai luat din scurt?
Orice mijloace
S-au dovedit zadarnice. El tace
Ne-având alt confident decât pe sine,
Și cât de sincer și discret, vezi bine.
E-așa de nepătruns, de-nchis în haina
Tăcerii-n care-și ține-ascunsă taina,
Și temător ca un boboc de floare,
Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainte
De-a-și fi deschis petalele de soare...
L-am lecui cu-același dor fierbinte
Ce-l punem să putem afla ce-l doare,
Dar...
(Se vede Romeo venind)
S-au dovedit zadarnice. El tace
Ne-având alt confident decât pe sine,
Și cât de sincer și discret, vezi bine.
E-așa de nepătruns, de-nchis în haina
Tăcerii-n care-și ține-ascunsă taina,
Și temător ca un boboc de floare,
Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainte
De-a-și fi deschis petalele de soare...
L-am lecui cu-același dor fierbinte
Ce-l punem să putem afla ce-l doare,
Dar...
(Se vede Romeo venind)
Uite-l pe Romeo, vine-ncoace.
Lăsați-mă cu el. Și nu-i dau pace
Pân' ce nu vi-l descos de-a fir a părul!
Lăsați-mă cu el. Și nu-i dau pace
Pân' ce nu vi-l descos de-a fir a părul!
O, drept răsplată pentru-ntârziere,
Dac-ai putea să aflii adevărul!
Contesă, vino.
(Montague și contesa Montague se duc)
Dac-ai putea să aflii adevărul!
Contesă, vino.
(Montague și contesa Montague se duc)
Bună ziua, vere!
E-așa târziu?
Doar nouă a bătut.
Ce lungă-i ziua când ești abătut!
Cel ce-a plecat așa zorit de-aici
Nu era tata?
Cel ce-a plecat așa zorit de-aici
Nu era tata?
El era. Ei, și?
De ce e ziua lui Romeo lungă?
De ce e ziua lui Romeo lungă?
Dacă-i lipsește tocmai ce-o alungă!
Iubești?
S-a dus.
Iubirea?
Fericirea
De-a fi iubit...
De-a fi iubit...
O, pentru ce amorul
E-așa tiran cât de blajin se pare?
E-așa tiran cât de blajin se pare?
O, pentru ce legat de ochi amorul,
Își află ținta unde-l duce dorul,
Deși nu vede... Unde stăm la masă?
Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă!
Am și aflat. Aci e multă ură,
Dar și amorul a-ntrecut măsura.
Ei bine, ură plină de amor!
Amor setos de ură! Tot născut
Dintr-o nimica toată la-nceput!
Deșertăciune grea voioasă jale!
Haos diform de forme ideale!
Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheață!
Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!
Ești ce nu ești: acesta e amorul
Pe care eu-l urăsc deși-i duc dorul!
Nu-ți vine-a râde?
Își află ținta unde-l duce dorul,
Deși nu vede... Unde stăm la masă?
Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă!
Am și aflat. Aci e multă ură,
Dar și amorul a-ntrecut măsura.
Ei bine, ură plină de amor!
Amor setos de ură! Tot născut
Dintr-o nimica toată la-nceput!
Deșertăciune grea voioasă jale!
Haos diform de forme ideale!
Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheață!
Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!
Ești ce nu ești: acesta e amorul
Pe care eu-l urăsc deși-i duc dorul!
Nu-ți vine-a râde?
Mai curând aș plânge...
De ce, o, suflet bun?
De tot ce-ndură
Romeo.
Romeo.
Vezi, iubirea-i o tortură.
Căci suferința mea ce se răsfrânge
În dragostea ce mi-o arăți, sporită
Mi-o faci prin ea și mai nesuferită...
Iubirea-i fum ce din suspine crește,
Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucnește,
Gustată e izvor de armonie
Ce-ngână-auzul; dar inăbușită
E val clocotitor de mare-adâncă
De lacrimi... Ah, și ce mai este încă?
Sminteală înțeleaptă! Dulce fiere!
Mă duc, iubitul meu, la revedere!
Căci suferința mea ce se răsfrânge
În dragostea ce mi-o arăți, sporită
Mi-o faci prin ea și mai nesuferită...
Iubirea-i fum ce din suspine crește,
Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucnește,
Gustată e izvor de armonie
Ce-ngână-auzul; dar inăbușită
E val clocotitor de mare-adâncă
De lacrimi... Ah, și ce mai este încă?
Sminteală înțeleaptă! Dulce fiere!
Mă duc, iubitul meu, la revedere!
Mă părăsești așa, în drum? Așteaptă
Că viu și eu... Îmi faci o nedreptate!
Că viu și eu... Îmi faci o nedreptate!
Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-s
Aci! Eu nu-s Romeo. El e dus
Aiurea...
Aci! Eu nu-s Romeo. El e dus
Aiurea...
Spune serios pe cine
Iubești?
Iubești?
S-o pun prin lacrimi și suspine?
Nu; spune-o liniștit.
Faci tocmai cum
Ai spune unui biet bolnav: Acum
Fă-ți testamentul liniștit. Ce greu
Îi cade vorba asta! Dragul meu,
Ascultă, serios: iubesc - o fată.
Ai spune unui biet bolnav: Acum
Fă-ți testamentul liniștit. Ce greu
Îi cade vorba asta! Dragul meu,
Ascultă, serios: iubesc - o fată.
Acestea-am și ochit-o eu îndată.
Ochești fără de greș în adevăr;
Și fata e frumoasă!
Și fata e frumoasă!
Scumpe văr,
Un țel frumos s-atinge lesne-mi pare...
Un țel frumos s-atinge lesne-mi pare...
Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana,
Ferită-n zaua fecioriei sale,
Ea e invulnerabilă, vicleana.
Cu arcu-i de copil îi dă ocoale
Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă
De-o șaptă dulce, de-o privire-aprinsă;
Cu marmura de rece, n-o încântă
Nici aurul ce-ar ispiti și-o sfântă.
O, și-i bogată-n frumusețe, însă
E tot pe-atât sărmană: dacă moare
Cu ea și frumusețea ei e stinsă.
Ferită-n zaua fecioriei sale,
Ea e invulnerabilă, vicleana.
Cu arcu-i de copil îi dă ocoale
Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă
De-o șaptă dulce, de-o privire-aprinsă;
Cu marmura de rece, n-o încântă
Nici aurul ce-ar ispiti și-o sfântă.
O, și-i bogată-n frumusețe, însă
E tot pe-atât sărmană: dacă moare
Cu ea și frumusețea ei e stinsă.
Vrea poate să rămână-n veci fecioară?
O, da, și prin această cumpătare
Se spulberă-n risipă o comoară:
Căci frumusețea, când o cruți, rămâne
Sterilă și, murind, cu ea omoară
Și frumusețea zilelor de mâine;
E prea frumoasă, prea cuminte, prea
Cuminte-n frumusețea ei, căci vrea
Prin chinul meu mărirea să și-o crească;
Ea s-a jurat în veci să nu iubească,
Făcând prin jurământul ei barbar
Din minte-un mort, ce mai trăiește doar
Nenorocirea lui azi să ți-o spuie.
Se spulberă-n risipă o comoară:
Căci frumusețea, când o cruți, rămâne
Sterilă și, murind, cu ea omoară
Și frumusețea zilelor de mâine;
E prea frumoasă, prea cuminte, prea
Cuminte-n frumusețea ei, căci vrea
Prin chinul meu mărirea să și-o crească;
Ea s-a jurat în veci să nu iubească,
Făcând prin jurământul ei barbar
Din minte-un mort, ce mai trăiește doar
Nenorocirea lui azi să ți-o spuie.
Ascultă-mi povața: alt leac nu e
Decât să-ncerci s-o uiți dacă se poate...
Decât să-ncerci s-o uiți dacă se poate...
Învață-mă să uit întâi de toate!
Îndreată-ți ochii spre-alte frumuseți.
Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveți.
Căci masca ce sărută fruntea unei
Femei frumoase, nu ne face oare
Să bănuim tot farmecul ce-ascunde
Sub negrul ei? Și poți avea puterea
Când ai orbit să uiți ce-a fost vederea,
Comoara scumpă ce-i acum pierdută?
Arată-mi o femeie ne-ntrecută
În farmece, - și-o să mă lase rece.
Ea-mi dă prilejul să văd ce mult o-ntrece
Cu farmecu-i divin fermecătoarea!
Adio dar! Nu poți să-mi dai uitarea...
Căci masca ce sărută fruntea unei
Femei frumoase, nu ne face oare
Să bănuim tot farmecul ce-ascunde
Sub negrul ei? Și poți avea puterea
Când ai orbit să uiți ce-a fost vederea,
Comoara scumpă ce-i acum pierdută?
Arată-mi o femeie ne-ntrecută
În farmece, - și-o să mă lase rece.
Ea-mi dă prilejul să văd ce mult o-ntrece
Cu farmecu-i divin fermecătoarea!
Adio dar! Nu poți să-mi dai uitarea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !