DESPOT VODĂ (20)

de VASILE ALECSANDRI

Urmare la Despot Vodă (19)

ACTUL V

SCENA IV

DESPOT

Învins!... de cer și oameni lăsat în părăsire!...

Și Lăpușneanu vine asupră-mi cu oștire,

Și toți vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin,

Și țara-i în răscoală, și-s singur!... Crunt destin!

Ce groaznic întuneric urmat-a după soare!

Ce vifor aprig după o zi încântătoare!

O! deșteptare aspră din cel mai splendid vis!...

Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis!

Ș-acum nu văd în juru-mi decât deșertăciune,

Sub mantia regală văd numai goliciune!...

Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziți
Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriți
Și-mi par că-s o ruină pe care buhna țipă
Și timpul odihnește bătrâna lui aripă...

Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis

Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis.

Eu orb, dorind lumina, eu mic, râvnind mărimea,

Făr-a vedea abisul, văzui numai nălțimea.

Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund,

Dar m-a atras adâncul ș-acum iată-mă-n fund!...

(După o pauză)

Ce stranie cădere!... și însă lumea vie
Nicicum nu se urnește din vechea-i temelie.
Nu!... oarba nepăsare rămâne mută când
Pe Despot de pe tronu-i îl vede azi căzând...

Dezbracă-te, o! Despot, de pompele lumești,

Căci cerul ține frâul voinței omenești,

Și nu-i nimic al nostru decât mormântul rece,

Și el ca noi devine un putregai ce trece!

Ce-am fost când dintre oameni, ieșind, am rupt eu rândul?

Culegător de umbră cu mâna și cu gândul!

Ce sunt?... o părăsire, un vreasc făr’ de rasad!

Ce-oi fi?... un pumn de țărnă pe-o scândură de brad!

Deci pentru ce răbdare când cupa-i deșertată?

Ce-mi face-un rest de viață când viața-i condamnată?

Mișelul rabdă... omul viteaz nu-i răbdător.

Cu brațul lui de sine-și el e liberator.

(Privește spada lui cu gând de sinucidere.)

Dar ce zic?... Nalță spada, Despot!... Un om ca tine

A nu pieri în luptă este-a pieri-n rușine.

Decât în cartea țării să las o neagră pată

Mai bine cu-al meu sânge s-o văd azi inundată.

Despot am fost în culme!... căzut, tot Despot sânt.

Viteazul nu s-ascunde de moarte în mormânt!...

(Stă adâncit pe gânduri.)

SCENA V

DESPOT, ANA (se arată în fund, în negru, și acoperită pe obraz cu un văl)

ANA (uimită)

Măria-ta!

DESPOT (tresărind)

Ce este?

ANA

Poporu-n agonie,

Rugându-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie

Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta.

DESPOT (în parte)

Ce glas aud?

ANA

Orașul întreg, măria-ta,

Expiră în durerea morții... Trei luni de luptă,

De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă

Adus-au poporimea la ultimul ei ceas;

Redusă-n jumătate, ea zace fără glas.

Pe uliți, pe sub ziduri, o palidă grămadă

Cu țărna sângerată s-a prefăcut plămadă.

Bisericile-s pline de morți și de copii,

Femeile-s vădane și casele pustii.

O! Doamne, fie-ți milă... Suceava în ruină

Cade-n genunchi, ca mine, se roagă și se-nchină.

(Îngenunchează.) DESPOT (în parte)

Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...

E Ana.(Ridicându-i vălul.) Tu ești, Ană?... te văd cu ochii mei!

ANA (confuză)

Măria-ta...

DESPOT (în parte, fericit)

Speranța în cale-mi iar răsare! (Anei.)

Ești tu, copilă scumpă, ființă de-adorare?

ANA (în parte)

O! Doamne!

DESPOT

Tu?... ah! cerul tot e îndurător,

Căci îmi trimite-un înger iubit și iubitor

Ca să lumine umbra în care eu dispar

Când soarta mă azvârle deșertului amar...

(Ana se depărtează uimită de Despot.)

O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!

Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,

Dar tu-mi rămâi... acuma desfid destinul rău...

Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!

ANA

O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte.

Suceava, te gândește, e plină de morminte.

Solia mea e sacră, și eu acuma sânt

În astă-oră solemnă străină de pământ.

DESPOT

Străină fii de lume, de cer și de lumină,

Dar tu în veci de mine nu poți a fi străină.

(Ana ridică ochii la cer.)

O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc,

Cum te-a răpit el mie și eu lui te răpesc.

(O strânge la piept cu exaltare.)

Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soție...

ANA

Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie,

Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău,

Că uit ș-a mea ființă și chiar pe Dumnezeu!

DESPOT

Dar!... uită tot pe lume în ora deșteptării;

Când sunt eu la pieire, fii îngerul salvării.

Tu, singura speranță a mea pe-acest pământ,

Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormânt.

(Ana se luptă cu simțirile sale.) ANA

O! Despot, sunt răpită de farmecul simțirii...

Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,

Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind

Și mintea mea în umbră se pierde rătăcind...

În munți, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,

Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,

Mi-am înălțat gândirea la cer, la Dumnezeu...

Și Dumnezeu și îngeri aveau toți chipul tău!

DESPOT (dezmierdător)

O! scumpa mea!

ANA

Și moartă în floarea tinereții,

Afară din cuprinsul ș-al inimii ș-al vieții,

Am vrut să fug de mine, ș-aice am fugit,

Sperând să aflu moartea acelor ce-au murit,

Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie,

N-a vrut moartea de mine!

DESPOT

Nu! te-a lăsat ea mie

Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor,

Făcând pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor.

ANA

El?

DESPOT

El! căci ține firul cumplitei mele soarte.

Tu, fiica lui, poți astăzi a-mi da viață sau moarte!

ANA (veselă)

Eu?

DESPOT

Tu!

ANA

Ah! tot voi face cu dor neobosit,

Chiar de ți-a fi norocul cu viața mea plătit.

În tabăra lui Tomșa mă duc, alerg îndată,

Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată.

(Carmina se arată pe pragul ușii din stânga.) DESPOT (strângând-o la sân)

O! scumpa mea soție!

ANA (fericită)

O! Despot, scumpul meu!

DESPOT

A! cine de-acum poate să ne despartă?

SCENA VI

DESPOT, ANA, CARMINA CARMINA (înaintând și despărțindu-i)

Eu!

DESPOT

Carmina!

CARMINA

Eu! Carmina!

DESPOT

Tu?

CARMINA

Mă cunoști?... privește,

Eu sunt, și, de ai suflet, privindu-mă, roșește!

Dar ce zic?... ești în stare tu ca să mai roșești?

Cinismul și minciuna în tine le-nsoțești.

ANA (lui Despot)

Astă femeie... Cine-i?

CARMINA

Cine-s?... sunt, ca și tine,

O victimă-nșelată de el făr’ de rușine.

ANA

Adevărat e, Despot?... taci?... este-adevărat?

CARMINA

Tăcerea lui grăiește.

ANA (după o mică luptă cu sine)

Rămâi dar neiertat! (Se îndreaptă spre fund.)

(Cu durere, în parte.)

Ah!... cum mă pedepsește cerul, nenorocită!

Ș-am meritat pedeapsa la care-s osândită!

DESPOT

Nu... Ană... stai! (Face doi pași spre Ana.)

ANA (În fund, oprindu-l c-un gest)

Departe!... (Iese.)

DESPOT (abătut)

Și tu mă părăsești!

* * *

Urmează Despot Vodă (21)