de BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU.
CÂNTUL IV - ÎNCĂ UN PAS (continuare)
- Hatmane prealuminate! În Biblie ai citit
- Că Faraon din Eghipet s-a-nfundat cu păcătoșii
- Din voia dumnezeiască în undele Mării Roșii?
- Dar ce-nsemnează-ntrebarea?
- Astfel pieri Faraon;
- Puțini dintr-ai săi scăpară din acel grozav canon;
- Totuși, o altă pedeapsă de la urgia cerească,
- O pedeapsă și mai crudă a trebuit să primească.
- Dumnezeu îi osândise, în urma celui potop,
- Mii de veacuri să colinde fără țintă, fără scop,
- Alungați din țară-n țară, din loc în loc ca o turmă,
- Disprețuiți de noroade ca lucrul cel mai din urmă,
- Și-nvârtindu-se pe drumuri, până la groaznica zi
- Când trâmbița judecății din cer o vor auzi,
- Ș-atunci lumea despletită, ca muierea vinovată
- O să strige: Doamne! Doamne! mai iartă-mă ș-astă dată!...
- Polcovnice! Vino-n fire...
- Acel neam nenorocit,
- La Dumnezeu în osândă și la oameni huiduit,
- Sufere cu nepăsare mânia ursitei sale,
- Bărbații lor nu știu alta decât să fure, să-nșale,
- Tăvălindu-se minciună, în mișelii cufundați,
- Iar femeile ajută, și chiar întrec pe bărbați,
- Vânzând drumașilor floarea tinereților plăpânde,
- Ș-apoi sufletul Satanei, când alta nu se mai vinde,
- Căci soarta lor e să vânză... nu le pasă ce și cui!
- Țigani?
- Tatăl dumitale a fost leah?
- Ce vrei să-mi spui?...
- Însă maica dumitale se zice c-a fost maghiară?
- Polcovnice! Ce-ntrebare? Unde mergem?
- Așadară,
- Ești maghiar?
- Ba leah; dar totuși prea ciudate mi se par
- Aceste vorbe fără noimă...
- Ești leah! Vai, nu ești maghiar!...
- Neamul se ia după taică!... După taică!... Biata mamă
- De loc nu se socotește, de loc nu se bagă-n samă!...
- Sărmana maică, ce poartă copilu-n sângele său,
- Ca să-i dea suflarea vieții, duce chinul cel mai greu,
- Cu cântecul ei ne-nvață, cu laptele-i ne nutrește;
- Când plângem noi, ea, drăguța, c-un zâmbet ne liniștește
- Și plânge de bucurie văzându-ne că zâmbim;
- Maica, cea dintâi ființă pe care noi o iubim,
- Cea dintâi ce ne iubește, nu-i nimică! Totu-i tată!...
- O, dreptate omenească! O, dreptate blestemată!...
- Polcovnice! Tu mă sperii... Ești bolnav... Ești rătăcit...
- Maica mea a fost româncă. Tată-meu... Mai în sfârșit,
- Eu... eu sunt țigan!
- O, Doamne! Tu țigan?...
- Nu-mi place gluma!...
- Da! Țigan, țigan!... Ei bine, să te mai vedem acuma!...
- Întreaga țară leșească...
- Taci, hatmane! Nu uita
- Cine-s eu, ș-adu-ți aminte și cine ești dumneata!...
- În viață numai o dată întâlnii în neagra-mi cale
- Una singură ființă cu simțirea dumitale,
- Ce din falnica nălțime a nașterii boierești,
- Privind cu ochii cu care tu, hatmane, mă privești,
- Cu mâna-i îmi strânse mâna și-mi vorbi cu omenie.
- Acea ființă e Vidra... nu soru-mea, ci soție.
- Am făcut, ca leah și hatman, tot ce-n putință mi-a stat,
- Și nimic, nimic în lume din parte-mi n-aș fi cruțat,
- Ca să câștig țării mele pe iubitul meu tovarăș...
- Dar nu-i chip! Să fim prieteni! Mâna ta!... spuindu-ți iarăși
- Că primeam cu bucurie un ginere ca Răzvan!...
- Polcovnice! De la țară un boier... Un moldovan...
- (Lasă să intre Bașotă și iese. Răzvan face o mișcare de mirare, Bașotă, văzând pe hatman, se oprește în ușă.)
- Boierule din Moldova! Nu te cunosc pân-acuma,
- Și totuși, te rog dă-mi voie ca să-ți spun o vorbă numa...
- Norodul vostru se zice c-oareșicând ar fi venit
- Și s-ar trage tocma-tocma din Râmul cel preavestit;
- Dar cum oare vreți ca lumea să v-asculte, să vă crează,
- Când întreagă firea voastră cu totul se depărtează
- Din obiceiul acelor oameni ageri și vârtoși,
- Pe care voi cu trufie ni-i arătați ca strămoși?
- Râmlenii cei din vechime căutau fără-ncetare
- Ca să scoață la lumină tot ce-i bun și tot ce-i mare,
- Încât la plug și la sapă găseau adesea bărbați
- Cu cari se fălește lumea: pe Catoni și Cincinați...
- La voi, însă, când o rază
- De soare pătrunde-n țară,
- Toți se scoală, toți turbează,
- Toți voiesc s-o dea afară!...
- (Arată la Răzvan și iese.)
- Cer iertare; viu d-a dreptul de la drum și plin de prav.
- Mă cheamă...
- Știu cum te cheamă, jupâne mare vătav!
- Ne cunoaștem foarte bine.
- Umplut-ai Moldova-ntreagă de numele dumitale,
- Și slava ce-o câștigaseși, nu puțin a mai crescut
- Prin vestea că mai în urmă și pe tătari i-ai bătut;
- Deci icoana mătăluței, la Cracovia lucrată
- Și care, cum ești acuma, întocmai astfel te-arată,
- Stăpânu-meu Aron-vodă o ține-n palatul său,
- Unde cu multă plăcere putut-am s-o văd și eu;
- Și cum o văzui, pe dată zis-am: mare, mare, mare!
- Nas de șoim! O frunte-naltă! din ochi inima tresare!
- Mai în sfârșit, toată fața numai duh și numai foc!...
- Căci pe cei aleși de soartă eu unu-i ghicesc pe loc...
- Nasul meu, ochii și fruntea vor fi fost de tot altminte;
- Așadar, nu-i de mirare că nu-ți mai aduci aminte!...
- Ș-apoi altceva mai este: eu eram atât de mic,
- Încât vătavul cel mare, zărind un sărman pitic,
- Nu vrea nici să-l bage-n samă sau d-aproape să-l privească
- Ș-ar fi putut cu piciorul ca pe-o muscă să-l turtească!
- Piticul însă de-atuncea, speriat de-un vis grozav,
- N-a uitat și n-o să-l uite pe-acel puternic vătav...
- Dar lăsând acestea toate, spune-mi, cinstite jupâne,
- Ce-ntâmplare, ce furtună te-o fi aducând la mine?
- Măria-sa Aron-vodă, din voia lui Dumnezeu
- Moșteanul țării Moldovei, domnul și stăpânul meu
- Ba și naș, căci mai deunăzi, din părinteasca sa milă,
- Mi-a făcut nespusa cinste de-a-mi boteza o copilă
- Mă trimite cu solie la polcovnicul Răzvan,
- Ca să-i spui că-l cheamă țara, dându-i un loc în divan...
- În divan?...
- Suntem în luptă cu puterile păgâne,
- Și, după câte se spune, o să mai vedem ca mâine
- Că și leahul trece Nistrul turcului în ajutor.
- Un război atât de strașnic nu-i tocmai lucru ușor!
- Deși nemții și muntenii sunt legați cu noi frățește,
- Deși oști avem destule, deși hrana nu lipsește,
- Totuși, este trebuință și de-un hatman ispitit:
- Stăpânul meu Aron-vodă la dumneata s-a gândit...
- Cum ai spus? Ce zici? Eu hatman? Mai spune dar înc-o dată!...
- Hatman?... Hatman în Moldova?... Ce-ntâmplare neașteptată!...
- Sărut mâna. Merg la gazdă și stau gata orișicând
- La porunca dumitale... Cred c-o să plecăm curând...
- (Iese cu multă umilință, pe când Vidra se arată în altă ușă, oprindu-se fără a fi văzută de Răzvan.)
- Acest om fără dreptate de nu m-arunca-n robie,
- Eu n-aș fi cătat lumină la codru și-n haiducie;
- De nu mă ducea norocul în umbra negrei păduri,
- Pe minunata mea Vidră n-aș fi întâlnit-o aiuri;
- De nu iubeam o femeie cu o inimă semeață,
- N-aș fi găsit în războaie un nume ș-o nouă viață!...
- Acest om, fără s-o știe, m-a ridicat pân-aci:
- O, Doamne! căile tale cine le poate ghici!
- Tu, ce pe dușmanii noștri ades ni-i faci o unealtă,
- Prin care te-mpingi cu-ncetul la ținta cea mai înaltă!...
- Jupâne! Jupâne hatman!
- Tu o știi?...
- Ți-a mai rămas
- Să faci pe calea măririi un singur, un singur pas!
- Un pas?...
- Ca s-apuci cu fală scaunul lui Ștefan cel Mare
- Și patruzeci mii de oaste să te-aștepte-n ascultare,
- Bucuroși a-nfige lancea în ce parte-i va-ndrepta
- Un deget al mâinei tale, o vorbă din gura ta!...
- Scaunul lui Ștefan cel Mare?...
- Ștefan cel Mare, iubite!
- Știi tu oare că tătarii poartă săgeți otrăvite?...
- Astă rană...
- Astă rană? Ei bine?... Ce-i?... Să vedem!...
- Te temi de moarte, Răzvane?... De când asta?...
- Da, mă tem!...
- Nu mă temeam mai-nainte, până ce cu desfătare
- Nu gustai, Vidro iubită, din fagurul de-a fi mare!
- Așa-i, Răzvane, că-i dulce?...
- O, nepoata lui Moțoc!
- Sufletul meu fără tine n-ar fi cunoscut de loc
- Astă simțire ciudată, ce-l îndeamnă să dorească
- Jos la picioarele sale toată lumea s-o privească!...
- Și numai tu ca un munte ce primește cel dintăi
- Mândrul soare, pe când noaptea stă culcată peste văi!...
- O, da! Voiesc a fi mare, precum Sbierea cu grămadă
- Voiește movile de-aur numai la dânsul în ladă!
- (Sbierea scoate capul prin ușa din fund.)
- Însă rana brațu-mi arde... O săgeată cu venin!
- Vindeți? Dacă dați mai ieftin, eu plătesc acum peșin...
* * *
Urmează Răzvan și Vidra (14)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !