de BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU.
CÂNTUL III - NEPOATA LUI MOȚOC (Continuare)
- Hatmanul mă socotește, de ceilalți sunt căutat,
- Numai tu pe bucuria-mi tragi un văl întunecat,
- Pe când c-un ceas mai-nainte erai de-o altă părere...
- Nu sunt un copil, de care să-și bată joc o muiere!
- Da! O muiere din neamul acelui groaznic bărbat,
- Care numai cu-o-mbrâncire patru domni a răsturnat,
- Ș-al căruia falnic sânge clocotește cu putere,
- Ca talazurile mării, în pieptul meu de muiere!
- Ah, ascultă-mă, Răzvane! Și-ntre firile de jos
- Foarte mulți sunt tari de mână ș-au un suflet inimos,
- Dat totuși rămân ca broasca cea cufundată-ntr-o baltă,
- De-unde numai câteodată, ieșind pe uscat, tresaltă,
- Privește la mândrul soare, se-ntinde pe-un verde strat,
- Sughița-n sine cu poftă văzduhul lin și curat,
- Încât ai crede, văzând-o, c-a priceput ce-i lumina
- Și nu mai poate să guste întunericul și tina,
- Pe când n-a trecut o clipă: iată, broasca înapoi
- Se-ntoarce iarăși în noapte, în mocirlă și-n noroi!...
- Vitejia cea mai mare, inima cea mai aleasă,
- Mii de bunătăți cu care nu știu cine te-nzestrasă,
- Sunt, iubitule, ca fierul ruginit și fără preț,
- Până când încape-n mâna lucrătorului isteț,
- Ce-l apucă strâns în clește, îl curăță pe cărbune,
- Și dintr-o grămadă neagră mi-l vezi scoțând o minune,
- Strălucită ca oglinda, gingașă încât, suflând,
- Suflarea-i întipărită pe luciul cel plăpând!
- Acel lucrător, Răzvane, se numește...
- Se numește?
- Setea de-a merge-nainte... Iată ceea ce-ți lipsește,
- Acea sete care frige și-ngheață inima mea!
- Dar trebui s-o aibi, Răzvane! Eu voiesc, ș-o vei avea...
- Atunce când buza Vidrei obrazu-ți pârlit l-atinge,
- Ochii mei în ochii-ți cată, mâna mea pe mâna-ți strânge,
- Sufletul meu desfășoară
- Câte-o părticea mereu,
- Ce pe furiș se strecoară
- Adânc în sufletul tău!
- Vidra-i pentru tine-n lume
- Ca izvoarele de munte
- Ce fac Dunărea să spume
- Din păraiele mărunte...
- Hi, hi! Dunăre!... Departe!... Căpitane, eu sunt beat,
- Ș-aș vrea să-ți spui, căpitane, un lucru foarte ciudat...
- Adicăte, căpitane... zău, n-are nici o pereche...
- Dar lasă-mă, căpitane, că să ți-o spui la ureche...
- Spune...
- Apoi, căpitane, știi leahul cel blestemat?...
- Știi cela ce-ți strângea mâna?... Căpitane, eu sunt beat!...
- Știi, se vâră-n om ca musca?... Știi, chiar cu nepusă masa?...
- Hi, hi! Știi leahul acela? Iubește pe jupâneasa!
- Vidra?
- Eu?
- Da, da, da, Vidra!... Mi-a spus că-i place de foc!
- Zău așa! Chiar acușica!... Ha, ha, ha! Ce dobitoc!...
- (Minski se arată în fund.)
- Dar iată-l! Întreabă-l singur! Bată-l năbădaica, leahul!
- Hi, hi, hi!... Mi-e somn!... Mi-e lene!... Ba nu! Mă doare stomahul!
- (Iese.)
- Ascultă-mă, cum te cheamă!... Știi un lucru? Știi sau ba!
- Noi trebuie să ne batem!...
- Dar pentru ce?
- Nu-ntreba!...
- Pentru ce?... Pentru că... pentru... pentru că, privind la tine,
- Simțesc un fel de simțire... mai în sfârșit, nu mi-e bine!...
- O să ne batem chiar astăzi... Chiar acuși! M-ai auzit?...
- Cum așa? Nu pot pricepe, tovarășe preaiubit...
- Eu nu ți-am făcut nimica... Să ne batem nu-i cu cale...
- Spune mai întâi pricina...
- Nu-mi plac ochii dumitale!
- Mă supără, mă-ntărâtă, m-aprind... Nu mai pot vorbi!...
- Numai atâta? Ei bine... atunci, când ne-om întâlni,
- Mă jur a-mi închide ochii... O să mă feresc de ceartă...
- Dar sunt grăbit... Am o treabă... Mă duc... Iartă, iartă, iartă!...
- (Fuge)
- Ce mișel!...
- Mă mir, Răzvane, văzându-te temător,
- Nu cumva m-ai crede-n stare pân'la viermi să mă pogor?...
- Și palaturi aurite, ș-un acoperiș de paie,
- Când flacăra le cuprinde, fac tot un fel de văpaie;
- Iubirea-i un foc, iar focul, oricât de jos ar veni,
- E grozav când izbucnește, și-i lesne a izbucni!
- Mi-ești dragă și-n toată lumea găsesc cu putință toate,
- Dar dragoste fără teamă nu se poate, nu se poate!...
- Cugetă acum, iubite, de-i cinste pentr-un Răzvan
- O biată căpitănie: și dânsul e căpitan!...
- (aducând pe Sbierea, care vine cu capul plecat și numără pe degete)
- Robul de la hatman...
- (Se închină și iese.)
- Sbierea!...
- Tu ești, Răzvănică dragă?...
- Și dumneata, jupâneasă?... Parcă văd o pungă-ntreagă!...
- Te rog să ne spui și nouă prin ce minune-ncăpuși,
- Așa departe de țară, tocma-n tabără la ruși?
- Încăpui ca două-n patru... Ce-ntrebare! Nu știi oare
- Că tabăra muscălească este foarte-ncăpătoare?
- Ș-apoi, mai având necazuri, slăbisem mai mult de-un șfert:
- Carnea spânzură pe mine curat ca un sac deșert...
- Eu te-ntreb prin ce-ntâmplare te găsești în astă țară?
- Cum de te-au luat muscalii?...
- De la tătari mă luară...
- Dar tătarii?
- Mă robise mai anțărț, când au trecut
- Prin moșia mea Flămânzii, o moșie lângă Prut.
- Asta n-ar fi fost nimica, să nu fi luat cu mine
- Un chimir cu trei fâșicuri pline, pline, pline, pline:
- Cel dintâi era cu taleri, altul numai cu florinți,
- Al treilea galbeni, galbeni de cei ungurești cu zimți!...
- Ce chimir!... De piele neagră, și bagă bine de samă,
- Avea-n juru-i acățate zece năsturași de-alamă...
- Tătarul de la Moldova, muscalul de la tătar,
- De la muscal te ia leahul, ș-ar fi cu putință iar
- De la leah să te ia neamțul, încât astfel într-o zi,
- Deodată cine mai știe prin ce țară te-ai trezi!...
- Oare nu era mai lesne, cu puțină cheltuială,
- Să te răscumperi din lanțuri și să scapi de tărbăceală?
- Cum? Să mai plătesc? Vai mie? Ar fi mai bine să crap!
- O asemenea prostie nici nu mi-a trecut prin cap!
- Ce-mi pasă că nu sunt slobod, când stăpânul mă hrănește?
- Iar pân-atunci în Moldova venitul meu crește, crește...
- Ș-apoi eu am totdauna o nădejde-n Dumnezeu,
- Că sfântul mereu mă scapă, fără să-i dau nici un leu,
- Decât numai câteodată vro lumânare de ceară,
- Care, de frica scumpetei, o fac la mine la țară...
- Du-te, boierule, du-te! Nădejdea te-a mântuit...
- Întoarce-te la Moldova fără să fi cheltuit!
- Te iert pentru-a doua oară...
- În sfârșit, o, Doamne sfinte!
- Te-am mai iertat în pădure...
- Bine că-mi aduci aminte!
- Răzvănașe, cer dreptate! Ar fi un păcat să tac...
- Hoții tăi atunci în codru mă despoiară de-un sac.
- Fii și tu om cumsecade, fă-ți o pomană deplină;
- Nu te bucura, drăguță, de-o avuție streină...
- Dă-mi înapoi săculețul!... tu știi c-a fost peste tot
- Taleri trei mii patru sute cincizeci și șapte ș-un zlot!...
- Vezi! Învață de la dânsul patima ce vrea să zică!
- Acest om pentr-o lescaie, acest om pentr-o nimică
- Va suferi cu plăcere, făr' să scoață un suspin,
- Robie, lanțuri, rușine, bătăi, închisoare, chin...
- O, da, da...
- Ș-orice adaos, orice spor de bogăție,
- În loc ca să-l mărginească, îi dă o poftă mai vie,
- O dorință mai setoasă ș-un avânt mai arzător
- De-a vedea lucind în ladă-i sunător pe sunător!
- O, așa... așa...
- Așterne dinainte-i ca zăpadă
- Covoare cu pietre scumpe, aur și argint grămadă...
- Și...
- Dânsul tot n-o să-ți zică: Stai! acuma-s mulțumit!
- Hai-de-de-de! Na! Firește! Doară n-am înnebunit!
- O! dacă și tu, Răzvane, ai simți așa de tare
- Mândra patimă de-a crește tot mai mare și mai mare,
- Precum Sbierea mii de galbeni din nimic a secerat,
- Tu dintr-o căpitănie ai ajunge împărat!...
- Atunci m-ei da și dobânda... Acum însă, deocamdată,
- Să ne răfuim cu sacul. Fii datornic bun de plată...
- Răzvănică, suflețele, să nu uiți că ești creștin...
- Numai camătă s-ar face nouă sute pe puțin...
- Nu!... Departe de la mine toate patimile care
- Cu lăcomia lui Sbierea au vrun fel de-asemănare!
- Fugi! Mi-e milă și mi-e jale! Mic, tot mic și iarăși mic!
- În deșert din înjosire eu mă-ncerc să te ridic!
- Du-te dar de te-nvârtește în îngusta-ți vizuină:
- Cearcă-ți mintea-n întuneric, scaldă-ți sufletul în tină!
- Eu te las! Te las, Răzvane! Om tâmpit și sfiicios!
- O prăpastie ne desparte: eu prea sus și tu prea jos!
- (Vrea să iasă. Răzvan se repede după dânsa. Sbierea strigă: „Sacul meu! sacul meu!“...)
* * *
Urmează Răzvan și Vidra (11)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !