de BARBU DELAVRANCEA
Urmare la Apus de soare (5)
ACTUL III
Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. Fiecare păstrează puțin accent în vorbire, iar CESENA vorbește pe jumătate italienește.
DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora...
DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Așa de bolnav și așa de tare... Iessus Maria !
DOFTORUL ȘMIL: Oțelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am știință... Rana de la picior îi otrăvește trupul dumnealui... Și Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, și la pat... Atunci să vedeți... Unde e Șmilică ?... Șmilică, ai mâncat ?... Șmilică, ce, tu ești supărat ? N-am nimic. Vezi, eu am, Șmilică. În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voință care a voit slobod până la sfârșit...
DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemții. Gemea codrii de freddo. El ajuta și încuraja pe toți... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo !
DOFTORUL ȘMIL: Klingensporn, ce zici de rană ?
DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste șaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roș...
DOFTORUL ȘMIL: Ei ! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă și prin ăsta... O să vrea ?
DOFTORUL CESENA: Să-l încredințăm că e durere grozavă... Serenissime, ma che dolore... Io voglio... Ho studiato questo uomo maraviglioso ...
DOFTORUL ȘMIL: Sââât... Vine !
ȘTEFAN: Doftori... prieteni... sunteți bine ? O ! ce plecăciuni ! Mă prind că Șmil a măturat dușumeaua cu fruntea... Nu, Șmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Nițică știință... Mario... Mario... Ce tresari... (la doftori). Am căldură ?
DOFTORUL ȘMIL: Oleacă, măria-ta.
ȘTEFAN: Ard ?
DOFTORUL ȘMIL: Arzi ?... A, nu...
ȘTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiți ? Cine nu arde nu se sfârșește...
DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta.
ȘTEFAN: De mâine încolo, pace cu știința... Mă voi odihni... Așa... întins... nemișcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile țării... Mario...
DOAMNA MARIA: Ce poruncește preaslăvitul stăpân ?
ȘTEFAN: Mai puțin ca o poruncă și mai mult decât o dorință.
DOAMNA MARIA: Ascult, Ștefane.
ȘTEFAN: Așa... așa, dragă... Ah ! e demult de atunci... Prea ești întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel...
DOAMNA MARIA: Mă duc și mă întorc cum dorești.
ȘTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL.
ȘTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Șmil...
DOFTORUL ȘMIL: Cârjea ?... N-aș vrea să iasă cârje din teacă...
ȘTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade.
DOFTORUL ȘMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade...
ȘTEFAN (cu un surâs trist): Ești cum ești, cum ai ieșit din părinții tăi... Și cârjea mea e cum e, cum a ieșit din mâna genovezilor...
DOFTORUL ȘMIL: O ! biata mamă, tare a țipat înainte să mă scoată...
ȘTEFAN: Ce de țipete până să scoată oțelul acesta, ce de lovituri, Șmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare.
DOFTORUL ȘMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut și n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă !
ȘTEFAN: A ! Știi tu, Șmil, că tu ești ca sabia mea ?
DOFTORUL ȘMIL: Ca sabia ?... Eu ?... Și de ce ?
ȘTEFAN: Ca și ea, ești foarte ascuțit pe dinăuntru.
DOFTORUL ȘMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot.
ȘTEFAN: Când poți, Șmil, dar când nu poți ?
DOFTORUL ȘMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi...
ȘTEFAN: Dumnezeu... Șmil, din două picioare bolnave tu poți face numai unul, dar zdravăn ?
DOFTORUL ȘMIL: Asta ?... Nu, măria-ta.
ȘTEFAN: Dar din doi oameni sănătoși ai putea să faci un bolnav ?
DOFTORUL ȘMIL: Din doi oameni sănătoși ?... Aș face și doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima.
ȘTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci.
DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui. (Arată piciorul.)
ȘTEFAN (punându-se pe un jeț cu stemă): Îl simt mai puțin. (Se întinde.) La brațul doamnei am venit până aici... Nu pricep...
DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simți mai bine, dar...
ȘTEFAN: Sunt mai rău, ho ! ho ! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aș fi mai rău, și bine de tot când aș pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi brațul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om și nu mai e de mult... Șmil, cum ți se pare ?
DOFTORUL ȘMIL: Parcă surâde... Bun și milostiv...
ȘTEFAN: De unde știi ? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el.
DOFTORUL ȘMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta?
ȘTEFAN: Ai !... Nimic... Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește, taie-o pe ea și-o leapădă în foc...
DOFTORUL ȘMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai...
ȘTEFAN: Ce, Șmil, tu să îndrepți Evanghelia ?
DOFTORUL ȘMIL: Eu să-ndrept ? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o ! brrrr !
ȘTEFAN: Ce dureri, Șmil ?
DOFTORUL ȘMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul și să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri !
ȘTEFAN: Brrr ! grozave dureri... Și se sfârșește. O ! ho ! ho ! prieteni, și vă e milă ?... Ardeți stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ștefan ! Puneți foc pretutindeni, ș-aici... ș-aici... ș-aici... până-ți preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în fața atâtor orbi, domnii creștinătății !... Șmil... a ! Șmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momești, dar nu pe Ștefan... Ardeți degrab și fără milă ! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrânețile mele s-or mai aprinde de focul vostru.
UN CURTEAN: Petru Rareș (Ștefan îi face semn să intre.)
ȘTEFAN: Ce vrei, Rareș ?
PETRU RAREȘ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate și voie bună.
ȘTEFAN: Dorești ?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi dorești sănătatea pe care nu o are ?... Ce te sfiești ca o fecioară când dă cu ochii întâiași dată de ce-i e drag ?... Rareș... de la cine-ai învățat tu să ții ochii în pământ ? De la mine ? Sau de la tătâne-tău Rareș ? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri...
PETRU RAREȘ: Stăpâne, n-am învățat știința ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri.
ȘTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie brațul tău, dintr-un pescar ar ieși preț de ce-au prins toți pescarii de la începutul lumii și până s-ar sfârși și pești și pescari... Oh !... Cine vine ?... Mi s-a părut...
PETRU RAREȘ: Doamne...
ȘTEFAN: Mai bine.
PETRU RAREȘ: Ce să fie mai bine ?
STEFAN: Rareș, tu nu ești un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareș tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce ?... Te-ai făcut mare... O s-ajungi hatman...
PETRU RAREȘ: Doamne...
ȘTEFAN (îl mângâie): Oh ! prostule... Ce te-aduce ?
PETRU RAREȘ: Am venit...
ȘTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci.
PETRU RAREȘ: Să...
ȘTEFAN: Să ?
PETRU RAREȘ: Iartă-mă, doamne, iubesc !
ȘTEFAN: A ! ha ! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu !
PETRU RAREȘ: E fată bună...
ȘTEFAN: Bună și frumoasă, firește.
PETRU RAREȘ: Bună...
ȘTEFAN: Ca pita caldă.
PETRU RAREȘ: Bună... săracă... și fără părinți.
ȘTEFAN: A ! fără părinți ? Atunci cum s-a născut ?
PETRU RAREȘ: Necunoscuți, măria-ta.
ȘTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaște.
PETRU RAREȘ: Iubesc pe Oana, măria-ta !
ȘTEFAN: Cum ?... N-am auzit... O ! ho ! ho !!... Cu bătrânețile... Da, Oana e fată bună și frumoasă și cuminte... Piciorul meu știe, și Dumnezeu, și eu. Săracă și fără părinți... tu știi... Dumnezeu n-a aflat... Și eu mă îndoiesc... Tu mi-o pețești mie ca p-un copil... Și e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus ?
PETRU RAREȘ: Da, măria-ta.
ȘTEFAN: Și ?
PETRU RAREȘ: Că mă iubește ca p-un frate, dar că nu simte nimic... C-aș fi boier, și ea...
ȘTEFAN: Aș, aș, aș ! (Doamna intră pe ușa din stânga.) Doamnă... Ce frumos ești îmbrăcată... Rareș tocmai îmi povestea că iubește... Pe cine, mă ?
PETRU RAREȘ: Pe Oana...
DOAMNA MARIA: Pe Oana ?... Dar e un copil... Și săracă... Și...
ȘTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare...
DOAMNA MARIA (speriată): Ștefane ! Măria-ta ! (Îl trage d-o mână.)
ȘTEFAN (îi face semn de înțelegere): Nu-ți zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aș vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijești, s-o aperi, să aibă și ea același nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru și mai sus... Rareș, dar și tu ești un copil. Abia să fi împlinit douăzeci și unu de ani. Ei, tu știi din cine te-ai născut... și eu... Ia unul din caii mei, care ți-o plăcea, fie și pe Voitiș...
DOAMNA MARIA: Voitiș ?
ȘTEFAN: Știu... Să nu încaleci pe Voitiș, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe fața pământului. Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Și să-i spui Rareșoaiei așa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, și mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinți, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Și ce-o chibzui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi !
PETRU RAREȘ: Zbor...
ȘTEFAN: Să te văd... (Rareș dă să iasă repede și se încurcă.) Nu p-acolo, Rareș, că n-o să ieși prin zid ! (Rareș iese în fugă.) Patima, Mario. Ăst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neștiință... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.)
DOAMNA MARIA: Să-l privim...
ȘTEFAN: Da, a luat pe Dereș... Pune șeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreț care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreșoaii... O ! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeață... Abia se mai vede... Nu se mai vede !... Oh ! sângele Mușatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte !... Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ștefan voievod, vreau !
DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aș uni cu dușmanii țării împotriva copilului meu, să zic da, aș ține cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută și un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găsește mângâiere !
ȘTEFAN: Ștefan a trăit, Bogdan începe ! (Ies.)
* * *
Urmează Apus de soare (7)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !