Bobocul de rață cel urât (1)

de Hans Christian Andersen.

Ce frumos era la ţară ! Era în mijlocul verii; grâul îşi legăna spicele-i galbene, ovăzul era încă verde, şi prin livezi fânul era aşezat în căpiţe mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare roşii, vorbind în limba egipteană, limbă pe care o învăţase de la mama ei. În jurul câmpiilor şi livezilor se ridicau păduri mari, înlăuntrul cărora erau lacuri adânci.

Da, cu adevarat, era nespus de frumos la țară ! Razele soarelui se revărsau asupra unui castel vechi împrejmuit cu șanturi adânci; foi mari de lipan se înclinau de pe ziduri deasupra apei; și erau așa de late, încât copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te găseai într-o singurătate ca în adâncul unei păduri. Într-o astfel de ascunzătoare își făcuse cuibul o rață și își clocea ouăle; era foarte nerăbdătoare să-și vada puii. Nimeni nu venea pe la ea să-i facă vizită, pentru că celorlalte rațe le placea mai mult să înoate de-a lungul șanțurilor, decât să vină să se bălăcească și să bârfească pe sub frunzele de lipan cu dânsa.
În sfârșit începura a ciocni ouăle unul după altul; se auzea: "piu ! piu !" - şopteau puișorii care erau toți vii și scoteau ciocul din găoace.
"Mac ! Mac !" ziseră ei mai pe urmă, făcând o gălăgie de-ți lua auzul.
Se uitau în toate părțile pe sub frunzele verzi, și mama îi lăsa în voia lor, căci culoarea verde e foarte bună pentru ochi.
- Ce mare e lumea ! ziseră puișorii, cum ieșiră din ou.
- Voi credeți ca lumea e numai cât vedeți aici ? zise mama. O ! Nu, hotarele ei se întind mult mai departe, dincolo de cealaltă parte a grădinii, până în livada preotului; însă eu n-am fost niciodată pe-acolo. Sunteti toți aici ? adăugă ea ridicându-se. Ați ieșit toți ? Nu, nu-i am încă pe toți, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, stă neciocnit; Doamne ! Că mult mai ține. Spun drept, m-am săturat.
Şi se aşeză iar să clocească, dar cu un aer foarte plictisit.
- Ei bine, cum merge ? întrebă o rață bătrână, care venise să-i facă o vizită.
- Mai am numai un ou și nu știu ce să mă mai fac, că uite nu iese puiul. Ia privește-i puțin pe cei scoși, nu găsești că sunt cei mai drăguți bobocei care s-au văzut vreodată ? Seamănă toți leit cu tatăl lor și el nici măcar nu vine să mă vadă.
- Arată-mi puțin oul care nu vrea să ciocnească, zise rața cea bătrână... A, să știi de la mine, ăsta-i un ou de curcă. Şi eu am fost o dată păcălită ca și d-ta, și am avut mare grijă, și mult necaz am mai tras cu puiul, că toate jiganiile astea se tem grozav de apă. Nu puteam deloc să-l fac să intre în apă. Degeaba voiam eu să-l învăț, și măcăiam și mă răsteam la el, toate erau în zadar ! Lasa-mă să mă mai uit o dată la ou; da, așa e, e un ou de curcă. Dă-l încolo și mai bine învață-i pe ceilalți pui să înoate.
- Ba nu; tot am pierdut eu atâta vreme, am să mai stau o zi-două, răspunse rața. 
- Cum vei vrea, zise bătrâna și plecă. 
În sfârșit ciocni și oul cel mare. Piu ! Piu ! făcu puiul, și ieși din ou. Ce mare și ce urât era ! 
Rața îl privi lung și zise:
- Ce fel de boboc, așa mare ! Nu seamănă cu nimeni de-ai noștri. Oare să fie într-adevăr pui de curcă ?... Asta-i ușor de văzut: am să-l duc la apă, chiar de-ar trebui să-l târăsc cu de-a-sila. 
A doua zi era o vreme de toată frumusețea; soarele strălucea pe frunzele verzi de lipan; mama rățuștelor se duse cu toata familia la şanț; huştiuluc, și sări în apă. 

* * *

Sursa foto

Urmează Bobocul de rață cel urât (2)