23.02.2016

Limir împărat (7)

de Ioan Slavici

Urmare la Limir Împărat (6)

A mers în cele din urmă vestea până la Limir-împărat, care-și petrecea zilele în marele lui palat, înconjurat de sfetnici și de slugi fără de număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr și frumos, dar mereu posomorât. „Doar o da Dumnezeu !”, ziceau supușii lui când o vedeau pe Lia atât de frumoasă și cu alai atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l știe și pe el om cu rost la casa lui și pereche mai potrivită nu puteau să-și închipuiască.
Limir-împărat mai zâmbea parcă și el din când în când și o aștepta cu oarecare nerăbdare. Când a aflat, însă, că ea e mândră și se ține țapănă în scări, el a început să-și încrețească sprâncenele și să dea porunci ca să i se adune oastea.
„Nu cumva !? își zicea. N-ar voi cumva să se sămuiască cu mine !?” Asta ar fi voit s-o vadă.
Când curtenii l-au vestit, în sfârșit, că Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gătit în cele mai strălucite podoabe și a poruncit să i se adune curtenii în sala cea mare, unde-și avea tronul făcut din aur și așezat la înălțimea de șaptezeci și șapte de trepte. După ce el urcă cele șaptezeci și șapte de trepte, se așeză în tron și luă scheptrul în mână, sfetnicii și curtenii - își plecară capetele și îngenuncheară pe trepte, fiecare după rangul lui, cei mai umiliți și mai vrednici mai sus și mai aproape de stăpîn, iar cei mai îndoielnici, ceva mai jos și mai departe de el.
Așa-l găsi Lia când intră cu alaiul ei în sală și, cât dete cu ochii de el, îl și cunoscu și fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba Ielelor.
La dreapta tronului era însă o oglindă mare și la stânga alta și Lia rămase, când se văzu în oglindă, într-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sală, nici curteni, nici tronul cu cele șaptezeci de trepte ci, uimită de frumusețea ei, se simțea cu trei palme mai înaltă și-și ridica cu atâta mândrie capul, încât toți începură să tremure în fața ei. Limir-împărat își aduse aminte de ea și nu-și mai putu stăpâni firea.
„M-a întrecut, m-a răpus, m-a dat gata !?” își zise el, și coborî printre curtenii săi umiliți cele șaptezeci și șapte de trepte, ca să meargă la ea și să i se închine ca orișicare muritor.
- Lia - îi zise - parcă ne-am mai văzut și, plecându-se, îi întinse mâna. Lia înghiți un nod: îi era peste putință să facă mărturisirea că dânsa e ceea ce umbla odată desculță și în cămășuță curată.
- Ți se va fi părând - îi răspunse - dar îi întinse și ea mâna, așa, mai din depărtare.
El îi ținu câtva timp mâna, dar nu mai simțea fiorii pe care îi simțise, nu se dezmorțea, nu i se încălzea sângele în vine.
- Da, mi s-a părut numai ! Alta era și altfel în toată firea ei aceea pe care o știu, grăi posomorât, și se întoarse ca să urce cele șaptezeci și șapte de trepte, să șadă în tron și să ia scheptrul în mână.
Lia însă nu-l lăsă, ci-l ținu în loc. Acum i se înfundă însă și Liei.
În zadar îi spuse c-a umblat și a ostenit, a trecut prin multe și s-a canonit ca să caute alifia ce dezmorțește vinele, în zadar îl încredința că a găsit-o și vine cu ea de peste nouă mări și nouă țări, în zadar stărui să-l frece fie măcar și numai la ochi și la tâmple, căci el ținea una și bună, că alta e aceea pe care o știe dânsul și o așteaptă, o lua drept o vrăjitoare care vrea să-l piardă cu farmecele ei, ba în cele din urmă se îndârji și voi s-o dea afară din palat și s-o alunge din împărăția lui.
Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.
Atinsă în mândria ei, ea-și pierdu sărita și cu ea toată rușinea. Băgă dar mâna în țestul cu alifie și se frecă la ochi, la tâmple, la crucea pieptului și în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn și rămase în fața lui așa cum o știa el, desculță și în cămășuță curată.
- Asta e ! strigă Limir-împărat, și sări să o cuprindă în brațe, dar nu-i simți bine trupul cald, când Lia îi dete brânci atingându-l la obraji și la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie și se desfăcu din brațele lui ca șarpele lunecos.
- O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine ! grăi dânsa, apoi se depărta iute, dimpreună cu alaiul ei, încălecă și plecă în goană mare.
A și alergat Limir, bietul de el.
Atins și ici și colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai așa - leșinat și lihnit. Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toții și s-o urmărească pe Lia. A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile împărătești, li-au pus șelele și frânele și până ce sfetnicii și curtenii au încălecat, căci de! erau boieri, nu oameni de rând. Era departe Lia când ei au plecat în urmărirea ei și nici vorbă nu putea fi ca s-o ajungă în drumul ei spre coliba văduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când și-a văzut fata întorcându-se tot cum a fost, dar cu alai frumos și mare de nu-l mai încăpea nici coliba, nici curtea, nici preajma curții.
Răsăreau florile și acum pe urmele pașilor ei și se clătinau plecându-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: „Bună ești, harnică ești, frumoasă și la fire dulce ești și puțin ai să mai stai cu noi, că vine într-o răsuflare ursitul tău.”
A și sosit în curând, și văduva cea săracă nu mai știa ce să înceapă când s-a pomenit la coliba ei cu Limir-împărat el însuși, venit ca să cerșească alifie și să-i pețească fata.
Că i-o dă ori nu i-o dă, despre asta nu mai putea să fie vorba: s-a făcut, neică, o nuntă împărătească de se vestește și astăzi despre ea, și șapte zile și șapte nopți împărăția întreagă a tot mâncat, băut și s-a veselit, a tot jucat și jucat, de-a schimbat fiecare flăcău de dai-Doamne câte trei perechi de opinci !
Numai sfetnicii și curtenii lui Limir-împărat erau cam puși pe gânduri, căci, de ! multe s-au întors cu susul în jos și mulți dintre cei de pe treptele de sus s-au coborît ceva mai în rând cu talpa scării. Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind și numai singure în horă.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a acestui basm pe lecturirecenzate.ro!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !