02.09.2015

SINGUR (6)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Singur (5)

- Ei, și tu un' te duceai acu ? Nu te poți întoarce cu mine, să mă duci pân'la voi la stână ?
- D-apoi, dă, mă duceam până colea-n Goșman după niște oi; ghivornița (1) de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma și ne-o răzlețit câteva mioare... Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme până-n seară.
Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, și câinii cât colea, la cuvenită depărtare de Pisicuța.
- Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre ? întrebai eu, într-un târziu, pe cioban.
- Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce ? n-ați mai fost niciodată pe-aici ?
- Nu; n-am mai fost... și nici acu n-aș hi venit; da m-o prins pârdalnica cea de ghivorniță-n pădure ș-am rătăcit poteca și, uite, horhăiesc (2) așa de câteva zile, fără să știu unde mă aflu.
- Da-ți hi umblând cu vo treabă pe locurile aistea ?
- Da nici c-o treabă, măi omule... ba... adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ș-am plecat cu revizia prin pădurari.
- Așa... da... 
Sosisem pe muchia povârnișului de apus al opcinii și stâna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de pușcă depărtare.
Cum începurăm a scoborî, câinii ne și simțiră și începură a se înșira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolălăind și lătrând furioși; ciobanul le aținu calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânșii de Pisicuța.
- Bună ziua și bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecând lângă stână și adresându-mă celor câțiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrân care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase și lungi, turna într-o zăgârnă (3) pântecoasă jintița (4) caldă dintr-un ceaun negru și larg.
- Mulțumim d-voastră, răspunseră ei toți, cu glas greoi și gros: bine-ați venit !
Și fiecare-și urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru câini, într-un fel de chersân (5) larg și unsuros; care potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaș, pe niște lespezi înalte, orânduite ca niște pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care așeza pe comarnic (6), ca să se zvânteze, un caș rotund și mare cât un pântece de patriarh...
- Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jintița în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă ?
- D-apoi, c-am apucat să mă duc numai până colea-n opcină, și m-am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme până-n seară.
- Apoi du-te, mă, și vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spârcuit (7) vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te și vezi pin poienile Goșmanului ori a Răchitișului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până-n Dealu Negru, că pe-acolo ați umblat cu oile înainte de ghivorniță; ia cu tine pe Chiperiu și pe Tătaru, și vezi de vină pân' deseară.
Și peste câteva minute, și picioarele nemăsurat de lungi, și imensa căciulă neagră, teșită la o parte și curmată la mijloc, și ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, și cozile flocoase și țanțoșe în aer ale lui Tătaru și Chiperiu se mistuiră după sprânceana înaltă și verde a opcinii din răsărit...
Iar baciul cel bătrân, până ce nu-și mântui de turnat jintița prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi (8) deosebit, până ce nu-și clăti mâinile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămășii încinse peste mijloc cu un chimir lat și bătut cu ținte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.
Când însă își mântui treaba de-un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai la fundul chimirului și, gheboșându-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roș, dar înnegrit acum de fumul cât suferise; și, tot din chimir, scoase afară un boț de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfințenie, înfipse în ea două degete, luă tutun și puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire și-o puse la loc în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu, și, luând cu aceleași două degete un cărbune, fără teamă de mușcătura arsurii, îl așeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.
- Da-ți hi viind de departe, domnișorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinți; umblați cu treabă pe la noi ? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului (9) cărbunele peste tutun și scuipând cu măiestrie printre dinți deasupra focului.
- Și de departe și cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivornița cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ș-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine știe pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii !..
- Și de-aicea, unde chitiți să mergeți ?
- D-apoi, dă, moșule, știu eu ? ia, încotro se poate merge; când rătăcești, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.
- De asta, așa-i, domnișorule.
- Da-n sfârșit, aș vrea să ies undeva la lumină, moșule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău ?
- D-apoi, dă, domnișorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare și-s locuri tari; ș-apoi, după oara (10) de-alaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile și nu s-or hi liniștit apele; da apele ca apele, da n-ai să poți trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, și-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur...
- Și-i departe Tazlăul de-aici ?
- D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât cracii lui îs pe-acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit, în două părți deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă și unul de dincolo, de sub poienile Goșmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, și socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoiește el cu una, cu două, când vine mare.
- Da-l trec călare, moșule.
- Da te mătură Tazlăul, domnișorule, ca pe-o așchie, cu cal cu tot, răspunse moșneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; și pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți mai cu măiestrie și mai departe peste foc.
- Bine, moșule, asta o s-o vedem noi; da când a fi să plec mâini-dimineață, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pân-în sat; o să le fac cinste și lor și d-tale.
- Auzi, mă Huțane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pân-în sat devale ? zise el, adresându-se la un soi de doi atleți, care stăteau cinchiți și tăcuți pe lângă foc, în așteptarea mămăligii.
- Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.
- Ei, vezi, moșule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?...
- D-apoi, dă, ei nu s-or hi temând, c-aiștia doar îs de cei care umflă șuvoiu-n brațe și urcă cu el la deal.
- Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă șuvoiu-n brațe ?
- D-apoi, dă, domnișorule, știm noi ce-a hi mai umflând iapa d-tale ? zise el sculându-se de jos; și scuturându-și de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir.
- Mă Cârță, urmă el, strigând către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise și el pe lângă foc; mă Cârță, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paști ? Ia vezi de-o țâ' de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.
În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeș cu pieptul puternic și desfăcut, cu fața dogorită de fierbințeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaș și, cumpănindu-l de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă și groasă, și, din tiparul lui negru și fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-și-ntinse imensitatea sa rotundă până sub gurguiul opincilor lui Cârță; Cârță se feri în lături și, ridicându-se, nu atâta după îndemnul moșneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră și se mistui în fundul stânii.
- Da unde, păcatele, a mai hi și cel usturoi, moș Căpățână ? unde, naiba, l-îndosiși, de nu dau peste el ? se auzi Cârță din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat și gros către moșneag.
- Ia vezi, mă Cârță, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâșii (11) as-noapte și te-or hi lăsat cu dinții la stele. Și vezi de mai închipuie și ceva pentru musafiri, că doar nu ți-a hi mas numai ție șoarecii în pântece.

* * *

________
  (1) ghivorniță - viforniță = vijelie, furtună, viscol
  (2) a horhăi = a umbla în neștire, a rătăci, a cutreiera (pe drumuri necunoscute sau prin întuneric)
  (3) zăgârnă = sac de pânză din cânepă folosit la stână pentru a strecura brânza
  (4) jintiță = produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea cașului
  (5) chersân = covată largă, adâncă și scurtă
 (6) comarnic = aici înseamnă poliță, scândură sau leasă de nuiele pe care se pune cașul la uscat; mai are și înțelesul de colibă mică în care locuiesc ciobanii la stână și de adăpost la stână care servește la păstrarea și la uscarea cașului
  (7) a spârcui = a sfâșia
  (8) budăi = vas de dimensiuni reduse, din doage, de forma unui trunchi de con, în care se păstrează laptele, se duc bucatele la câmp, se țin băuturi; putinică
  (9) policar = degetul mare al mâinii
(10) oară = termen învechit folosit rareori cu sensul de ceas, oră 
(11) pâș, pârș = nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozătoarelor, cu aspect intermediar între veveriță și șoarece


Urmează Singur (7) !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !