31.08.2015

SINGUR (5)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Singur (4)

Când soarele scăpătă după-amiază, mă hotărâi, ca un alt Robinson, să cercetez împrejurimile, spre a mă încredința de nu cumva vreo potecă, oricât de îngustă, ar fi tăiată pe coasta prăpăstioasă a muntelui, sau, cel puțin, dacă așezarea locurilor n-ar fi priincioasă urmării mai departe, cu oricâtă greutate, a drumului meu întrerupt.
Și, fiindcă Pisicuța ar fi fost în stare să smulgă priponul și să se ia după mine, apoi mă dusei și, dezrădăcinând din munte o stâncă uriașă, ce-mi căzu la îndemână, o răsturnai peste capătul priponului ieșit afară din pământ. Apoi, înarmat până-n dinți și cu parul cel ascuțit ca unealtă de sprijin, plecai să dau ocol muntelui meu de adăpost... N-aș putea spune cum și cât am mers; fu însă un moment când, spre cea mai mare glorie a mea, băgai de seamă că Natura, pe lângă alte multe, mari și foarte înalte însușiri, mă dăruise și cu cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpiniști... Altfel nu m-aș fi putut lămuri cum, fără să-mi pierd cumpăneala o singură clipă, mă trezii deodată acățat pe o așchie de stâncă între cer și pământ, de unde, sub picioarele mele, prăpastia se deschidea neagră, fioroasă și fără fund, iar deasupra capului, peretele drept de stâncă își pierdea creștetul aerian în înălțimile albastre ale văzduhului... Totuși, fiindcă, cu oarecare chibzuială, se putea încă păși înainte, pășii; și, iarăși, fiindcă, cu oarecare îndrăzneală, s-ar fi putut sări peste crăpătura adâncă dintre două stânci, sării; și pășind acum cu chibzuială, acum sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini (1) pleșuve și largi, la picioarele căreia munții se tupilau smeriți ca niște umilite și sfioase straturi de verdeață.
Mă lungii într-un cot pe iarba moale și spre sărbătorirea deplinei mele biruințe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul și muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o țigară, al cărei fum se înălță, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu... Și, iarăși, fiindcă, de-a puterea fi, trecusem, cu toată alcătuirea ființei mele, spre tagma isteață a jivinelor, apoi cu instinct ager și fără de greș, neabătându-mă adică din cale cu un palmac (2), măcar, la dreapta sau la stânga, mă întorsei pe același drum la întăriturile mele, unde Pisicuța mă aștepta nemișcată și cu ochii țintă în desișul în care mă văzuse mistuindu-mă... Un nechezat de duioasă mulțumire întâmpină, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare așteptată...
Întunericul sosi repede și, mai mult din obișnuință decât de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar când dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de seară, mă încredințai cu deznădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelșugare a calului năzdrăvan din poveste... Dar, fiindcă flămând, iarăși, nu mă puteam culca, apoi așa turcește cum stăteam dinaintea focului și cu nasul în tăciuni, mă ospătai și eu, după putință, cu nu știu a câtea dumnezeiască "fericire", care glăsuiește că "cei flămânzi se vor sătura", și potrivit, așadar, și meșteșugului meu de dascăl de gramatică, mâncai și mă săturai la timpul viitor.
A doua zi, în revărsatul zorilor, după o scurtă sfătuire cu Pisicuța, în care îi dădui toate învățăturile trebuitoare, de cum adică urma să calce și să se cumpănească printre stâncile prăpăstioase ale coastelor muntelui, și, după ce, mai ales, căpătai încredințarea că m-a înțeles și că va fi următoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spate șaua și peste șa vremelnica mea gospodărie; apoi om și cal, omul înainte și calul în urmă de dârlogi, înaintarăm, pe căi neumblate, spre cele mai de deasupra ale tăriilor cerești. Călăuziți de chibzuială și îmbărbătați de îndrăzneală ieșirăm la lumină... Iar când pustiul larg al opcinii pleșuve, la care ajunsei întreg și nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeață scânteietoare, un dor fără de margini îmi cuprinse sufletul și gândul meu se întoarse și cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve și pustii... Simțul duios al paternității pentru lucrul mâinilor mele se răzvrăti în mine și mă găseam vinovat că, de frica lipsei ciupercilor măturate de potop, schimbasem o viață patriarhală și tihnită pe o pribegie fără de țintă, către care pășeam pe nestatornice și oarbe trepte de necunoscut... Și multă vreme aș fi intonat în gând jalnice eremiade (3) pe ruinele trecutelor mele fericiri, dacă Pisicuța nu s-ar fi însărcinat să mă trezească din toropeala sentimentală în care mă cufundasem... Smunci frâul, fără veste, ridică capul în sus, privi țintă spre zarea depărtată a opcinii, stătu o clipă nemișcată, apoi necheză ușor; și iarăși rămase neclintită și iarăși privi țintă în depărtare... Mă sculai în picioare, de cum stăteam lungit, și mă uitai cercetător spre unde-și îndrepta Pisicuța privirile... Nu zării nimic; erau însă lucruri asupra cărora Pisicuța nu se înșela niciodată, și mă deprinsesem, prin urmare, a crede orbește în prevestirile ei... Trebuia deci să fie ceva sau cineva. Din adâncul tăcerii, răsăriră deodată mai multe lătrături și, când întorsei capul spre partea aceea, doi câini, cât doi zăvozi (4de mari, se iviră în fugă de după muchia depărtată a zării și veneau în goană turbată spre locul unde mă aflam eu... Iute sării pe spatele Pisicuței și-mi pregătii, spre apărare, parul ascuțit. Aproape în același timp, de după geana aceleiași zări, o imensă căciulă neagră, teșită la o parte și curmată la mijloc, se arătă săltând în cadență și suind, parcă greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseană a opcinii... apoi două picioare nemăsurat de lungi și arcuite spre afară, prin a căror deschizătură se vedea, larg, priveliștea depărtată a munților dimpotrivă, se iviră numaidecât sub căciulă și, înfigându-se pe rând și la deopotrivă răstimpuri, cu gigantice mișcări de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma câinilor, îndreptându-se spre mine; o ghioagă groasă și lungă fără sfârșit, cumpănită slobod în mâna dreaptă, întregea cele câteva linii puternice ale chipului uriaș, ce se desprindea pe zare. N-apucasem încă bine să mă așez pe spatele Pisicuței, când sosiră și câinii și lupta se începu crâncenă între cele două tabere dușmane... Eu, nu-i vorbă, izbeam cu parul în dreapta și în stânga, dar asta, numai așa, de mântuială, sau, cel mult, spre a mă mângâia cu închipuirea că săvârșesc cine știe ce mare ispravă de cavalerism medieval, că parul meu nu e mai prejos decât lancea vreunui Rinaldo (5), că Pisicuța e cel puțin strănepoată în linie dreaptă a vreunui Baiardo (6) și că eu însumi prețuiam măcar de două ori cât orice Orlando furioso !... lucruri pentru care întotdeauna am avut o grozav de mare slăbiciune... De altfel, singură Pisicuța era de ajuns ca să țină piept biruitor tuturor câinilor universului... Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu așa iuțeală de fulger scăpărau în toate părțile, trupul ei de șopârlă mlădioasă cu așa iscusită strategie își punea, pe fiece clipă, la adăpost părțile slabe, încât înverșunarea crâncenă a dușmanului cu colții de fier murea neputincioasă la marginea de potcoave oțelite și de dinți ascuțiți ai cercului ei de apărare... Iar când, pe tromboanele largi ale amânduror nărilor sale, își revărsa, în sforăit de vifor, răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, opcina întreagă se cutremura și zăvozii o rupeau de fugă îngroziți și... iar se întorceau în luptă...
- Hi !... potaie !... auzii pe cineva strigând de departe. 
Era un cioban tăiat pe linii de uriaș, care venea spre mine în fugă greoaie și care, cu gând de a ostoi câinii, ținea drept ghioagă, ridicat în aer, deasupra imensei sale căciuli, un întreg arbore strujit de coajă și de crengi, dar cu rădăcina neatinsă.
- Hi !... potaie !... 
Și pe fiecare silabă din cele patru ale strigătului său de tunet o însemnase, împungând de patru ori în sus cu ghioaga în văzduhuri !... Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se repezi în pornire turbată și năzui să apuce pe Pisicuța de bot; dar Pisicuța, care în mișcări avea agerimea gândului, iar în faptă iuțeala fulgerului, o și înșfăcă din fugă cu dinții de după ceafă, o ridică în aer și începu a o scutura cu furie; iar când crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus și câinele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpânului său; celălalt câine, mai înțelept, socotise de cuviință să-și facă datoria lătrând furios din depărtare.
- Da bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziți oile cu lupchi, ori cu câini ? Aiștia-s curat lupchi, bre !...
- Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca așa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că și 'neata, drept ț-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai !...
- Da nu-i nici un cal, măi omule... că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele din țara harapului și-i amarnică, ce-i drept.
- Amarnică, zău !...
- D-apoi și câinii tăi, dacă se leagă de dânsa, așa, nitam- nisam !...
- Apoi, dă... câini nu-s ?... Da drept ț-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de când sunt cal să înșface câinele cu dinții și să-l scuture pe sus; și de-ar hi măcar vrun păcătos de câine... da Chiperiu aista pune lupu la pământ, nu altă.
- A hi punând lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta ? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinții; și tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgârâitură.
- Aîîîra... Cucoane... Da dă... a hi, zău, că-i amarnică tare...
- Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici ?
- Uite, colo-n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, de-a curmezișul opcinii...

* * *

________
(1) opcină, obcină = culme, coamă prelungită de deal sau de munte care unește două piscuri; prin extensie: înălțime acoperită de pădure
(2) palmac = veche unitate de măsură, egală cu a 8-a parte dintr-o palmă (3.484 cm)
(3) eremiadă, ieremiadă = plângere, tânguire fără sfârșit; de la numele lui Ieremia, profet din Biblie, care a deplâns fără  oprire nenorocirile patriei sale
(4) zăvod = câine mare (ciobănesc); dulău
(5) Rinaldo sau Rolando = erou al mai multor scrieri eroice din Epoca Medievală
(6) Baiardo = poet italian, autorul poemului cavaleresc ”Orlando inamorato”, continuat de Ariosto cu poemul ”Orlando furioso”

Urmează Singur (6) !

2 comentarii:

  1. am citit fragmentul cu multa nostalgie :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragă Coco, și mie îmi trezește nostalgii recitirea acestei cărți, dar, în același timp, o recitesc cu atâta plăcere... ☺

    RăspundețiȘtergere

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !