LA TAZLĂU (6)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la La Tazlău (5)

A doua zi dimineață, înainte de răsăritul soarelui, mă dusei la pârâu, care curgea pe-aproape, cu gândul să mă scald, dac-ar fi fost cu putință; dar cât pe ce să nu mai cunosc Tazlăul; într-o noapte așa scăzuse, că i se vedeau pietrele, și se limpezise așa, încât te prevedeai printr-însul.

N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine și se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu țâcneli a lui Honcu, nu putea fi decât domnul Arsene... Astfel, de după spate și prin dosul urechii stângi îi ieșea, se prelungea și se pierdea sus în văzduhuri ceva subțire și lung, dar ceva nesfârșit de lung și de subțire... Era o pușcă... De unde găsise domnul Arsene o pușcă așa de lungă, ca să și-o anine în gât cu o curea adusă cruciș peste piept, n-aș putea spune; știu atâta: că și astăzi mă împunge în creier lungimea puștii d-sale; sau poate mi se păru mie așa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o șchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chișcăturii de om, vorba lui Honcu... se poate!... Ceva se târa după dânsul pe pământ... Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării, slobodă să măture prundișul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vântului, dacă numaidecât ar fi avut această fantezie... Sosi pe mal și, în chipul cel mai obișnuit din lume, se puse jos, chiar lângă straiele mele, se descălță de botine și de colțuni, vârî câte un colțun în fiecare botină, înghesui câte o botină în fiecare buzunar al pardesiului și, suflecându-și pantalonii numai până la glezne, intră în apă, cu gândul, pe cât înțelesei, de a o trece dincolo... După cum se târâse pe pământ, așa poala dreaptă a pardesiului se târa acum prin apă, și apa-i ajunsese până la genunchi, peste pantalonii suflecați până la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezișul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; și cu toate acestea, existența mea în mijlocul pârâului trecea pentru domnul Arsene tot așa de nebăgată în seamă ca și acea a unui netrebnic mormoloc... Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăși mă potolii... Am și eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobișnuite, ascund alcătuiri temeinice sufletești, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; și poate că, mai la urmă, să am și dreptate... Pentru ce, adică, mi-aș gâtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnându-le în tiparul sucit și îngust al "conveniențelor" meșteșugite, și aș trece în ochii... celor proști drept ceea ce nu sunt ?... Pe cât mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecât dragoste pentru el și-i îngăduii, pentru moment, să mă așeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci... Am însă și toanele mele de răutate; astfel, când fu numai la câțiva pași depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară și începui a bate apa cu atâta furie, încât ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă... Ți-ai găsit !... Ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, domnul Arsene își urma drumul netulburat, pășind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieși pe malul celălalt și se înfundă în pădure...

Mă hotărâi să-l urmăresc. Ieșii îndată din apă, îmi umflai în brațe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene...

Întâmplarea mă duse repede și fără greș drept la... vestitul pat al dumisale.

Într-un desiș de brazi, înadins parcă întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amânduror mâinilor încleștate după ceafă drept căpătâi, stătea lungit cu fața-n sus pe o saltea groasă de cetină, străjuită pe margini de niște pari groși, bătuți țapăn în pământ, și poate că, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rară de frunziș... Într-o creangă își aninase pușca, iar în alta pardesiul cu buzunările doldură de botinele înghesuite în ele. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, dacă vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; știu atâta că această linie nu se tulbură deloc la apropierea mea, deși călcam pe vreascuri destul de îndesat și deși vreascurile trosneau sub pașii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie și pe un fachir indian...

Mă oprii la câțiva pași și privirile noastre se încrucișară... Iar în clipa când ne privirăm, mă încredințai că Honcu avea dreptate să se gândească puțin la sfântul Neculai sau măcar la gâtul femeii lui... ca să-l sucească cât de cât ca la un pui de găină... Un păr negru și plin, de la sine ondulat și aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă și de o sculpturală regularitate; ovalul feței, palid și blajin, străjuit împrejur de o barbă sărăcăcioasă și fantastică, nasul drept și statornic, musteața mică și în bună rânduială, gura croită pe un veșnic zâmbet de fină ironie, privirea-i, acum melancolică și visătoare, acum vie și tăioasă ca ascuțișul unui brici, ar fi alcătuit un model viu pentru o pânză unde clasicismul să-și dea mâna cu decadența, Michelangelo cu Botticelli !...

Nu găsii însă cu cale să frâng linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, precum n-am găsit niciodată cu cale să tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie...

Și domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni !...

Îmi căutai înainte de drum și mă mistuii în pădure...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .                          

Și cum s-au mai zguduit pereții casei !... Și cum s-a mai cutremurat pământul sub răgetul de leu al râsului lui Honcu, când a aflat de isprăvile mele cu domnul Arsene !...

A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, călare pe Pisicuța, țineam la gebea drumul spre Piatra.

Seara, pe înnoptate, sosii acasă. Aici alt păcat. Dădui peste o slujnică nouă, tocmită în lipsa mea, și care, prin urmare, nu mă cunoștea.

- Da cine ești dumneata ? mă întrebă ea răstit, când dădui să descalec.

Mă uitai de-aproape la dânsa prin întuneric și numaidecât înțelesei cum stă treaba.

- Acasă-i boieru, duduca ? o întrebai.

- Da ce poftești dumneata cu boieru și cu duduca la vremea asta ? Boieru-i dus și duduca nu-i acasă.

- Apoi am s-aștept pân-a veni ori boieru, ori duduca.

- Nu-ți spun că boieru-i dus și duduca nu-i acasă ?... Hai, cară- te, că chem sergentu; ce cauți dumneata călare noaptea pe la casele oamenilor ?

- Da cum te cheamă, nevastă ?

- Ei, cum mă cheamă !... Sanda... și ce poftești ?

- Uite, Sando, să mă lași să stau ascuns colea-n cerdac (1), pân- a veni duduca.

Fără să zică nimic, se repezi pe poartă ca un vârtej.

- Sergent !... Sergent !
Sergentul ieși ca din pământ și intră cu Sanda iute în ogradă.

- Ce-ți este, fa ? Ce răcnești așa ?

- Uite, dumnealui, și arătă spre mine prin întuneric, vrea să s-ascundă-n cerdac și să pândească pe duduca când a veni.

Sergentul se apropie cu sfială de mine și, fără să mă aștept, aprinse un chibrit, de era cât pe ce să-mi pârlească mustețile.

- Babă nebună ce ești !... da doar aista-i stăpânu-to; ce dracu, nu-l cunoști ?

Sanda rămase ca trăsnită.

- Ăăăra, cucoane, d-apoi ce, păcatele, nu-mi spuseși că ești dumneata, de mă faci să scol mahalaua ?

- Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca ?

- Peste drum, la domnu căpitan; să mă duc s-o chem ?

- Cată-ți treaba. Deschide ș-așterne, că mi-i somn.
Sanda deschise, îmi așternu și, sfărâmat de oboseală, mă culcai. Dormii dus, iar a doua zi când mă trezii... eram acasă la mine.
________
(1) cerdac = terasă cu balustradă și cu acoperișul susținut de stâlpi (uneori închisă cu geamuri) situată în fața intrării principale a unei case; pridvor; tindă; verandă

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a povestirii ”La Tazlău” pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare