16.09.2015

LA TAZLĂU (5)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la La Tazlău (4)

Și în luciul acesta nemărginit, pe care nici o adiere de vânt nu-l însuflețea, munții răsturnați, cu codrii lor cu tot, își oglindeau neclintite chipurile lor, până spre fundurile cele mai de jos ale adâncului... Mai jos, spre fund, mai spre adâncuri, ca și pe o stavilă a nesfârșitului, ochiul se rezema pe albastrul răsturnat al bolților cerești... Aceiași nori răzleți și albi, același soare strălucitor însuflețea lumea nemărginirilor de jos, ca și lumea nemărginirilor de sus...
"Cine știe ?"... cugetam eu... dar Huțan nu-mi dădu răgaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor două lumi din fața mea, deși aș fi înclinat s-o iau drept aievea mai degrabă pe cea de jos, decât pe cea de sus, după cum de regulă cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.
- Amu, cucoane, zise el, 'neata să-ncaleci și noi om merge-nainte, și 'neata să te ții de noi, că nu cunoști locul și pe une locuri se fac șteoalne (1) adânci; nu că doar ai să te-neci, da se duce iapa pân-în urechi.
Încălecai.
Munții din adâncuri își clătinară piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se frânse în mii de bucăți, nourii răzleți și albi se izbiră unul în altul, soarele se sfărâmă, luciul apelor se încreți și cercuri largi cu creștete strălucitoare se mânau spre maluri, unele pe altele... Huțan și Sgribincea intraseră în apă... Așa-mi închipui că uriașii vor fi străbătut mările cu apă până la glezne... Pisicuța, care zburase prin aer peste șuvoaiele vijelioase ale Tazlăului, acum se simțea umilită oarecum, străbătând întinderile moarte ale acestei mări făr' de viață... Și numai când apa îi venea până la gât, când adică avea de luptat cu adâncul amăgitor de sub picioarele ei, numai atunci își încorda trupu-i mlădios și, potrivit pornirilor ei războinice, vânzolea cu picioarele-i fine de oțel și spinteca cu pieptul său puternic undele, care - spumegând de mânie și neputință - se abăteau umilite din calea ei, în lături... Cam tot după atâta timp de mers pe sub umbra pădurilor, sosirăm la Tazlău.
Trăsei la Ieremia Honcu (2), primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoșteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îți sintetizează un portret întreg... Astfel e destul să zici "Ieremia Honcu", dar mai ales "Honcu", pentru a ți se deștepta în minte chipul unui fel de uriaș lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu niște mâini ce-ar fi fost în stare să umfle în brațe un munte și să-l așeze binișor peste altul, cu un piept cât o față de arie, îmbrăcat - pe cât se arăta de sub cămașa întredeschisă - cu un codru sălbatic de păr negru și stufos, cu o barbă cum îi catranul (3), rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu niște ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, și cu un glas !...
- Da bine, de unde căzuși la vremea asta, domnule ? mă întrebă el, văzându-mă intrând pe poartă și fără a aștepta măcar vreun "bine-am găsit" de la mine.
Și sub răgetul lui de leu se zguduiră împrejurimile.
- Ia, de pe dealuri, Honcule, și uite-mă-s murat ca un șoarece... da-n sfârșit, bine-am găsit !
- Bine-ai venit... cu bine și cu sănătate ! Mă Gavrile, ia vezi de cel cal ! strigă el către un argat.
Intrarăm în casă.
- Da-n sfârșit, ce cauți pe dealuri, și de unde vii azi ?
- Ce caut pe dealuri !... Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.
- Tocmai de pe Gitioana !... Și cum trecuși Tazlăul ?
- Prin nouri, Honcule; am o iapă care zboară pe sus.
- Se vede că glumești.
- Ba nici deloc; uite, întreabă pe flăcăuanii iștia.
- Așa-i, domnule Irimia, așa-i, zău !... întăriră deodată Sgribincea și Huțan; are o iapă cu Sarsailă-n pântece... pe noi ne-o furat apa la vale și 'nealui o zburat cu iapa pe deasupra șiuvoiului.
- Mare ți-i minunea ta, Doamne ! încheie Honcu, clătinându-și rar și cu mirare capu-i plin de plete; da dacă te-necai, omu lui Dumnezeu ?...
- Ei, dacă mă-necam !... Dacă mă-necam, nu era să poruncești azi, Honcule, nimănui să-mi frigă vreun pui și nici nu era să-mi dai ceva să mă schimb, până s-or mai usca iste bulendre de pe mine.
- Femeie hăi, strigă Honcu, de se cutremurară pereții casei; femeie hăi ! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că, uite, ne-au căzut la gazdă musafiri flămânzi; și ia vezi niște schimburi curate de primenit pentru dumnealui.
Și măcar că nevasta lui Honcu nu era în casă, totuși el vorbea cu dânsa ca și cum ar fi fost de față: doar Honcu, când vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare și când ar fi avut nevoie de chemat vreun vătăjel (4) de la comună, care era de la dânsul cale de jumătate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, și că tot satul revărsat pe vale îl auzea și-l asculta. Din mijlocul norodului strâns împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor... Pe un astfel de om nu putea să-l cheme decât "Honcu"...
Iar când începui a încerca primenelile lui Honcu, băgai de seamă că, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în cămașa lui cu bibiluri (5), o moară de vânt !... Totuși trebui să mă pierd în imensitatea acestor haine și, când fu să mă cheme la masă, cu greu mă putură descoperi cei de casă.
Stăturăm la masă sub un nuc din grădină.
- Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi ? zise el către nevasta lui, după ce ne așezarăm la masă.
- Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ținea socotelile ? Când îl cauți, nu-l găsești, și-l găsești tocmai când nu-l cauți... nu-i știi obiceiul ?
- Ai dreptate, nevastă... Amu trebuie să fi stând dumnealui răsturnat cu fața-n sus pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculț și cu unul încălțat, și s-a hi uitând prin rariște la stele ziua miaza-mare.
Și râsul omeric al lui Honcu zgudui casa.
- Da cine-i domnul Arsene, Honcule ? îl întrebai eu.
- Ei... ai să-l vezi dumneata, că doar trebuie să cadă el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieși și vine la noi regulat în fiecare vară; trebuie să hi având el și alt nume, da noi îl cunoaștem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l știe, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i așa, că doar are doxă (6) la cap și-i cu tâlc la vorbă; numai cât are el, așa, țâcnelile lui; altmintrelea-i om de toată isprava.
Și nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot năprasnic de râs, era cât pe ce să ne stropească pe toți cu borșul pe care era să-l soarbă din lingura aproape de gură.
- Da ce te-apucă, măi femeie, zise Honcu jumătate oțărât, jumătate de-abia stăpânindu-și râsul; ci cată-ți de mâncare și iasă-ți din gând domnul Arsene... Iaca, domnule - zise el, adresânduse mie, - de când cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o năpădește râsul și noaptea prin somn; tare mă tem să nu-i fi căzut domnu Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos, bată-l pustia, măcar că-i numai o chișcătură de om... Dare-ar dracu, fa nevastă, să te zăpsesc (7), c-apoi sfântu Neculai îți știe de știre, încheie Honcu, încruntându-se glumeț la femeia lui.
- Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxă la cap, cu tâlc la vorbă, apoi atunci ce fel de făptură de om pe dos îi domnul Arsene al tău ?
- Apoi nu-ți spusei că are el țâcnelile lui și, când te uiți la el, așa, pe deasupra, parcă-i ca nealți oameni... De altfel, îi om în toată firea și cu mare socoteală... Fa muiere, să nu te-mpingă păcatele, că-ți sucesc gâtu ca la un pui de găină; ia mai vezi de cea garafă, că, uite, și-o dat sufletu.
- Doamne, mă Irimia, zise femeia lui, sculându-se și luând garafa ca s-o umple din nou, ai tu, așa, niște glume de-ale tale, că, zău, faci pe lume să creadă că-i chiar așa cum spui tu.
- Ei, dă, nu te mai bosumfla și tu, fa nevastă; ce dracu, nu mă cunoști ? Ia vezi de umple cea garafă.
Sfârșirăm repede de mâncat, iar după-masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărâtă pentru mine; noaptea sosi repede și, deși cădeam de somn, gândul meu totuși nu se putea despărți de domnul Arsene al lui Honcu.
Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri; cel mult dacă domnul Arsene mi se arătă prin somn de două ori mai lung decât Goliat și primblându-se măreț, c-un picior desculț și altul încălțat, pe creasta viforoasă a undelor Tazlăului...

* * *

________
(1) șteoalnă, știoalnă = vârtej; baltă mocirloasă
(2) Ieremia Honcu = țăran din satul Tazlău, asemănător prin însușirile sale fizice cu eroii baladelor populare; este personaj central în povestirea lui I.I.Mironescu, ”Irimie Honcu”.
(3) catran = lichid vâscos de culoare închisă, obținut prin distilarea petrolului, a cărbunilor sau a lemnului; gudron
(4) vătăjel = aici: comisar sau subcomisar
(5) bibiluri =  dantelă lucrată cu acul sau cusătură cu colțișori (aplicată la guler, la mâneci sau la poalele cămășii)
(6) doxă = minte, pricepere, inteligență (din lb.greacă)
(7) a zăpsi = a surprinde

Urmează La Tazlău (6)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !