21.09.2015

Istoria unui galbân (1)

de Vasile Alecsandri

monede-de-aur-galbeni
Monede de aur, galbeni
În noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obișnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atât de târzii. Acel sunet mi se părea că venea din fundul odăii și că ieșea dintr-o cutioară de fildeș săpată, ce se zărea pe masă în razele lunii care răzbătea prin fereastră.
M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mână acea cutie unde pusesem dimineața un galben olandez și o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, și adâncă a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieșind din cutie, două glasuri de altă lume, care zbârnâiau, țiuiau și se sfădeau de moarte.
Să mărturisesc că m-au apucat fiori reci în fața acelei minuni, nu socot că a fi vreo rușine din parte-mi, pentru că nu sunt deprins a trăi printre spirite. Spun drept că atunci m-am crezut înconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi și de toate ființele fantastice câte joacă parola și hora cu miezul nopții, în lumina lunii. Peste puțin însă liniștindu-mă ceva, nu știu cum s-a făcut că am gândit la A. Donici, fabulistul, și aducându-mi aminte de fabula lui Fierul și argintul, în care aceste două metaluri țin un dialog atât de înțelept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, și am înțeles următorul adevăr: că și metalurile au suflet, mai ales aurul și argintul, de vreme ce ele însuflețează și mai de multe ori desuflețează oamenii; în urmare trebuie să aibă și grai.
Sprijinit de această frumoasă descoperire, m-am simțit îndată cuprins de o femeiască curiozitate și, fără dar a pierde vreme, m-am lungit într-un jilț elastic, am așezat cutioara lângă mine pe masă și, cu țigareta aprinsă, m-am pus pe ascultat. Razele lunii, precum am zis, se jucau pe covorul din odaie, zugrăvind felurimi de figuri, și unele, lunecând pe cristalul călimărilor, tremurau chiar deasupra galbenului și a paralei, la care mă uitam cu ochii țintiți. Aceste două monede se aflau atunci în focul cel mai înflăcărat al convorbirii, amândouă săltând din vreme în vreme cu mânie și bătându-se, zuruind, de marginile cutioarei. Iată ce ziceau:
GALBENUL: Dar, mă mir de stăpânul meu cum de a uitat cine sunt eu și m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât ești de ștearsă și de ticăloasă !
PARAUA (plesnind de ciudă): Râde dracul de porumbrele negre !... Dar nu vezi, ciuntitule, cât ești de ros de chila zarafilor ?... nu te vezi că ai ajuns în trei colțuri, că ai scăzut și ai slăbit cât un irmilic de cei noi ?... Ți-ai pierdut toți dinții, sărmane, și vrei să mai muști pe alții ?
GALBENUL (cu fudulie, ridicându-se în picioare): Leul deși îmbătrânește tot leu rămâne, asemene și galbenul tot galben !
PARAUA (săltând des și iute de râs): Galben, tu ?... Cu adevărat, sărmane, ești galben, dar de gălbenarea morții.
GALBENUL: Ian ascultă, cadână bătrână, nu te juca cu cuvintele, că, deși sunt acum în trei colțuri, pe loc înfig unul în tine.
PARAUA (cu dispreț și cu un aer de mărire): Eu am trecut prin degetele ienicerilor și nu mi-a fost frică ! Tocmai tu vrei să mă sperii?
Ambele mele monede stătură puțin într-o poziție teatrală, ca doi dușmani viteji care se măsoară cu ochii pân-a nu se încleșta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, atât eram de curios a vedea un duel bănesc; dar așteptarea mea fu și acum înșelată, precum a mai fost de multe ori în acest soi de întâmplări.
Provocatorul, adică galbenul, văzând maiestatea și curajul protivnicei lui, se domoli, se trase înapoi, și prin această mișcare aduse o nouă dovadă observării ce am făcut demult, că: fala mare ispravă n-are.
GALBENUL (după o scurtă tăcere): Nu te bucura, proasto, că eu mă voi înjosi a te onora cu loviturile mele, și dacă te-am și amenințat dinioarea, nu spera că-mi voi uita rangul într-atâta încât să mă ating de tine. Știu, slavă Domnului ! câtă depărtare este între noi. Familia mea-i de aur și neamul tău de-abia de argint.
Cum îndrăznești dar a socoti că eu, care am fost slăvit de cei mari și legănat în sânul lor, eu, care sunt fruntea banilor, eu să mă măsor cu tine ? Sărmană ! gândește cât ai rămas de neînsemnată-n lume și vezi mai înainte de toate că ești de o mie patru sute douăzeci de ori mai puțin decât mine.
PARAUA: Fricosule aristocrat ! se vede că ai locuit multă vreme în sânul domnului M. și că de la dânsul ai câștigat simțirile dobitocești sub care îți ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu să rostești cuvinte de familie și de noblețe ! Rușine, rușine să-ți fie !
Am cunoscut mulți compatrioți de-ai tăi în deosebite rânduri și în deosebite pungi, și mărturisesc că i-am aflat curați de fire și de caracter; dar tu, negreșit ești minciunos, calp, bastard, căci îți arăți arama fără cât de puțină sfială. (Suspinând): Unde-i, unde-i frumosul și nobilul olandez cu care m-am iubit atât de fierbinte la anul 1820 în buzunarul căpitanului Costiță, pe când acest vestit corăbier călătorea pe Marea Neagră !... Unde-i acum să te facă una cu cutia în care ne găsim și să mă răzbune de obrăzniciile tale.
GALBENUL (uimit de tulburare): La anul 1820 ?... Căpitanul Costiță ?... Marea Neagră ?... Ce spui ?... Tu erai atunci cu mine ?
PARAUA (într-o nespusă mirare): Cu tine ! Ce fel ?
GALBENUL (repede, adunându-și suvenirele): Dar... îmi aduc aminte... într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună... corabia era să se înece la Sulina... Toți se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape....
PARAUA: Așa este, bine zici. Eu tremuram de frică și, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat și m-am lipit...
GALBENUL: (dându-se de-a dura către para): Și te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite.
PARAUA (lunecând către galben): Ah !
GALBENUL și PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrățișare):
Soarele meu ! Luna mea !
Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monedelor se schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicând, într-o suspinare metalică care se pierdu în deșerturile lumii și al cutiei.
O tăcere drăgălașă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare câtime de simțire în sânul monedelor; tăcere scumpă și mult mai glăsuitoare decât însăși vorba; tăcere care mi-a atins până și mie, un străin, coardele inimii și mi-a adus două lacrimi de compătimire pe marginea genelor.
Peste câteva secunde ambii amorezi se traseră puțin înapoi, se uitară lung unul la altul, făcându-și amândoi o dureroasă revizie, și ziseră următoarele, cu glas pătruns:
GALBENUL (oftând din greu): Cât ești de schimbată, iubita mea !
PARAUA (suspinând cu durere): Cât ne-am schimbat, dragul meu !
GALBENUL (cu amărăciune): Ce crudă și nemilostivă-i vremea ! Coasa ei nu se ostenește niciodată !... Plăcere, frumusețe, tinerețe, toate sunt secerate de dânsa !... Astăzi ele strălucesc cu tot farmecul lor și mâine se pierd. Tristă soartă ! Lume deșartă ! Viață ticăloasă ! Ah ! Ah !
PARAUA (cu blândețe îngerească): Nu te mâhni, luceafărul meu, că nu suntem numai noi supuși acelor crude pravili ale soartei. Fierul că-i fier și încă ruginește, dar noi care suntem meniți prin însăși firea noastră a fi jertfa lăcomiei oamenilor !
GALBENUL: Îți aduci aminte, scumpa mea, de-acea epocă fericită când ne-am întâlnit în buzunarul căpitanului Costiță ?...
Sufletele noastre erau făcute unul pentru altul, căci îndată ce ne-am zărit ne-am și simțit cuprinși de dragoste. Cât de frumoasă erai tu atunci cu fața ta rotundă și albă ce sticlea și strălucea ca o tabla de dulceți. Cu câtă grație se îndoia talia ta gingașă și subțire !
Ce glas dulce și armonios aveai tu atunci !
PARAUA: Atunci ?... Dar atunci și tu erai tânăr, frumos, voinic; atunci erai luciu și plin de farmec; atunci aveai pe-mprejur o coroană cu zimți din care ieșeau scântei amoroase ce-mi pătrundeau inima. Atunci eram amândoi în vrâsta dragostei, ne iubeam și ne dezmierdam toată ziua și toată noaptea, încât mi s-a ros jumătate de față atunci... dar acum...
GALBENUL (într-o deplină desperare): Dar acum ?
PARAUA (râzând): Acum suntem ca doi tăciuni care fac numai fum făr-a da pară.
GALBENUL: Eu, tăciune, eu care...
PARAUA: Lasă monologul pe altă dată și-mi spune ce te-ai mai făcut din ceasul acel crud când am fost despărțiți ? Prin care valuri, prin care pungi, prin câte soiuri de degete ai mai trecut ?

* * *

________
(1) galben = nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 
(2) para = monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un leu vechi; mică monedă turcească de argint care a circulat și în țările românești; (astăzi) ban de valoare mică.

Sursa foto

Urmează Istoria unui galbân (2) !

6 comentarii:

  1. o mie de ani au trecut de cand am citit aceasta minunata povestire...
    multumesc Zina, abia astept sa citesc mai departe :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Așa mi s-a părut și mie. M-am bucurat că am recitit această lectură, obligată fiind de cerințele blogului și ale programei școlare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Bună poți te rog să îmi dai traseul galbenului dacă îl ai

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună!
      Cel mai bine ar fi să citești cu atenție și să îți notezi singură traseul. ☺

      Ștergere
  4. Foarte bine lucrat! Iti apreciez munca!

    RăspundețiȘtergere

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !