11.05.2015

PE ȘEȘTINĂ (7)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”

Urmare la Pe Șeștină (6)

- Şi mai avem mult până la târla ta, Axinio ? întrebai, ridicând glasul pe deasupra tovarăşului meu.
- Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo, în adâncitura ceea, răspunse ea, arătând cu degetul înainte.
Şi avea Axinia un aşa fel de arătat cu degetul, că parcă tot ce arăta răsărea la vârful degetului ei. La o depărtare, în adevăr, nu tocmai mare, se vedea o adâncitură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult.
Legiuni de nouri cu forme fantastice, ridicându-şi unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus şi miazănoapte; alţi nouri răsăreau de la celelalte margini ale cerului şi, parcă grăbiţi, veneau pe aripi de vânturi să-şi deie întâlnire, deasupra capetelor noastre, cu tovarăşii lor din apus; şi, deşi pentru noi soarele mai păstra câteva din razele sale, deşi natura din jurul nostru nu se deşteptase încă din încremenirea sa, totuşi umbre prevestitoare de rău învăluiseră şi un vuiet surd şi nehotărât frământa depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor privelişti ale naturii şi, deşi eram încredinţat că nu voi avea nici un punct de reazem împotriva dezlănţuirii nebune a puterilor văzduhului, simţeam totuşi în sufletul meu o neînţeleasă mulţumire. Nu cred să fi moştenit mare lucru din firea vreunui erou antic; ştiu însă că cumpăna sufletului meu e atât de simţitoare, încât e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranţă, oricât de mic, spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; şi când te gândeşti că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta care de atâtea ori înfruntase biruitor potopurile cereşti; când te gândeşti că mă umbream sub o pălărie care-şi râdea şi de ploaie şi de soare -înţelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei la treapta unei drame ordinare şi nu aşteptam decât ca cortina să se ridice...
Descălecarăm. Cotigirăm la stânga şi intrarăm în înfundătură sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o târlă părăsită.
De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul şi urzica moartă creşteau în voie, şi cu bună înţelegere domneau peste locul acesta. Întrucât se atinge de existenţa de altădată a vreunei târle, cel mult dacă un colţ arheologic al vreunei opinci rupte mai ridica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormântată până la gât; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenţia să-ţi deştepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruţate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit şi se părea că cheamă încă o dată, în braţele sale, bărbânţa de brânză, pe care odinioară o strânsese la piept.
Un vânt de miazănoapte ne călcase grăbit, şi suflarea lui vijelioasă săpa valuri adânci cu feţe schimbătoare în fâneţele înalte şi înflorite ale Şeştinei. Pe sub soarele care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb îşi târau, cu o iuţeală nebună, umbra lor pe pământ. Vântul îşi îndoise furia şi nici o pată de lumină, jos, nici o pată de azur, sus, nu se mai zărea. Puterile adâncului trăsese în faţa cerurilor perdeaua lor de neguri...
În depărtările pline de umbră, stăteau munţii încremeniţi şi un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunţile lor posomorâte... Un tunet mai apropiat şi câteva bobiţe de ploaie hotărâră pe Axinia şi pe tovarăşul meu să-şi ia măsurile cuvenite. În câteva minute caii fură deschingaţi, tarniţele cu pernele lor puse la pământ; iar pe ele, ca pe nişte scaune, se aşezară fiecare de o parte, şi fiecare câte cu o pocladă în spate. Axinia, ce făcu, ce drese, se strânse ghem şi, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarăşul meu, sub ploaia care se îndesea, căuta cât mai iute să-şi adăpostească şi el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă şi prea îngustă pentru dânsul; trudă zadarnică: când îşi acoperea spatele, i se dezveleau genunchii; când o trăgea pe dreapta, stânga-i rămânea goală... şi ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturul calului meu, luai poclada şi i-o aruncai peste lipsurile celei dintâi.
- Şi acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrei să mai împărtăşesc simţirile adânci, pe care mi le deşteaptă în suflet sublima frământare a naturii ? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de poclăzi vărgate îşi doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaş din viţa blondului Apolone ? Tot aşa îmi închipui că trebuie să se fi întâmplat şi cu divinul tău strămoş, sub ploile Arcadiei, când se tocmise văcar la regele Admet.
Nici un răspuns. Rămăsesem singur în picioare, cu calul de frâu; şi fu de ajuns ca, între mine şi tovarăşii mei de drum, să se întrepună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frământate de furia elementelor dezlănţuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvârşite singurătăţi...
Furtuna se schimbase în vijelie şi pe mii de glasuri fantastice şuiera, se tânguia şi gemea a pieire şi a pustiu.
Fulgere lungi de lumină frântă şi orbitoare spintecau adâncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstimpuri, iar piscurile depărtate ale munţilor păreau că se prăbuşesc sub trăsnetele cereşti; şi ploaia cu picături dese şi măzărate, biciuită de vijelie; ca o pânză fără sfârşit, se depăna pieziş din ceruri pe pământ. Axinia şi tovarăşul meu stăteau înghemuiţi sub poclăzile lor vărgate şi apa ciuruia de pe dânşii în toate părţile. După un ceas de frământare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări şi vijelia a-şi ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleţ al câte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor, soarele începuse iarăşi a trimite pământului razele sale. Ca o armată de fantome uriaşe, umbrele nourilor, grăbite şi uşoare, se strecurau din miazănoapte peste Şeştina şi se pierdeau în miazăzi; boabe mari de ploaie limpede atârnau pe firele de iarbă şi, sub razele soarelui, Şeştina lua înfăţişarea unui verde şi înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă şi curată împrospăta întreaga fire.
Ploaia contenise de tot şi vântul se potolise.
- Axinio, zisei eu femeii, care ieşise de sub pocladă, murată ca un şoarece, ia vezi de pune şeile pe cai şi să plecăm, că n-aş voi să ne apuce noaptea uzi şi flămânzi. Mai este mult până la Mârcu ?
- Ia, a mai hi ca pe la jumătate cât am mers, da o s-ajungem iute, că scoborâm la vale.
În câteva minute caii fură gata. Încălecarăm şi plecarăm. În mai puţin decât credeam, furăm la Mârcu, în valea Negrei Broştenilor.

Sfârșit

Dă clic aici pentru povestirea pe scurt a povestirii ”Pe Șeștină” !

Urmează Jupâneasa Zamfira !