13.05.2015

JUPÂNEASA ZAMFIRA (1)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”

Urmare la Pe Șeștină

in-valea-negrei
În Valea Negrei
Mârcu e un han așezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Șarul Dornei și Broșteni.
Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni și, prin urmare, o mulțime de care țărănești, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc.
În mic, se putea vedea tot comerțul și toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, țesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ștergare de borangic, lăvicere, țesături mai subțiri de lână vărgată, opinci nelucrate de piele de porc, linguri grosolane, scăfiți, coveți, știubeie de salcie, chersine și alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive.
Așa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.
- Ei, și ce-ai rămas țintuit în drum ? auzii deodată pe tovarășul meu, strigându-mi de la spate. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage ?
- Și de una, și de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ți pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi (1) pe cât cu putință, bărbânța hodorogită dintre umerele tale; cine știe, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puțin lapte acru ca plocon, spre a-ți face și ție loc în al optulea cerc al iadului, lângă Thais, vechea ta amantă, care - pe cât am aflat - face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze. 
- Fără să te măgulesc, trebuie să-ți mărturisesc, zise tovarășul meu, că - din câți cunosc - dumneata ești cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voie să restabilesc puțin ordinea cronologică a faptelor: despre Thais, Lais, Phrynea și alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre (2) ; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame ?
Descălecarăm la ușa crâșmei; lăsarăm frâiele cailor în mâinile Axiniei și intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâșmarul, un român de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea și, c-o îndemânare vrednică de cel mai desăvârșit Avrum, mânuia un întreg popor de pahare și de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-și dăduseră întâlnire și se vârâseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crâșmarului de la Mârcu. Cei câțiva dulapi unsuroși, așezați în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinși, pe toate părțile, de bărbați și de femei cu măsuri și cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin și rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; și după modul cum românul din munte măsoară din cap până-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas, aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăție nemțească pe care și el, de ciudă și pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de "chilă"; și iată-l deci pe românul nostru din munte bând rachiul, nici cu stamboala (3) , nici cu merța (4), ci numai cu chila. Și se face la noi, în toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă și se scrie că crâșmarul jidan otrăvește populația noastră rurală; și, pe tema aceasta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naționale trebuie căutat în fundul șipului cu rachiu al lui Ițic sau Șloim. E o greșeală. Badea Ion, crâșmarul nostru național, are tot atâta de puțini dumnezei, dacă nu chiar mai puțini, decât cel mai perciunat Avrum: păpușoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot așa de bine drumul spre badea Ion, ca și spre jupânul Ițic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidovești, ar fi în cazul celălalt curat românești; și, deși lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuși să se considere că românul, sceptic cum e, dă foarte puțină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat românească.
Și deși, spre cea mai mare glorie a neamului românesc, țăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuși ca bărbații de munte să aibă fața arsă și îmbătrânită, iar femeile să pară ca niște capre cu picioarele etice și cu sânuri lungi, ascuțite și sălbatice. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în brațe copii mici. "Al cui e copilul, mătușă ?" o întrebam eu, dorindu-i cale bună. "A cui să hie ? ia, a neu", răspundea ea cu glas subțire și înțepat, lăsând să se întrevadă o raghilă (5) ruginită de dinți, în dosul a două buze albe cu pete roșii-vinete. "Prea cu putință, ziceam eu în gând, căci și copilul însuși e bătrân..."
- Noroc bun, zisei, intrând în crâșmă, urmat de tovarășul meu, și adresându-mă crâșmarului.
- Foarte mulțămim, răspunse el mecanicește, și urmând a deșerta gărăfi și a umplea pahare și măsuri de rachiu pentru numeroșii săi mușterii.
Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei câțiva cârnați lungi, colbăiți, subțiri și cu pântecele lipit de spate, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înșiși le era foame, atâta erau de costelivi !... Oricum, tovarășul meu îi măsura cu ochii scânteietori și lacomi, și era cât pe ce să întindă mâna și să înhațe unul.

* * *

________
(1) a meremetisi = a repara; a reface; a restaura; a pune în ordine
(2) pleno ventre = cu stomacul plin (lat.)
(3) stamboală = baniță, unitate de măsură de capacitate, de 21-34 l
(4) merță = măsură de capacitate egală cu 215 litri
(5) raghilă = ragilă, instrument format dintr-o scândură în care sunt înfipți dinți de fier și prin care se trage cânepa sau inul melițat, ca să se aleagă partea cea mai fină

Urmează Jupâneasa Zamfira (2) !