de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la Pe Șeștină (5)
- Şi tu, prea cinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cât se pare, să guşti încă o dată plăcerile de a te prăji în pântecele de aramă al taurului de la Creta. Sub mângâierile îngheţate ale acestui iulie de contrabandă, gestul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea: soarele, care împarte viaţă şi căldură tuturor jivinelor deopotrivă, cred că peste puţin va răsări şi pentru sărmanele tale spate.
Plecarăm. Dimineaţa era rece de tot, şi munţii uriaşi din urma noastră făceau faţă soarelui care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din şesuri. Un vânt pătrunzător de rece adia din miazănoapte; peste întinderea moartă şi fără hotar a Şeştinei, răsuflarea vaporoasă şi nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un linţoliu sur de rouă fină; iar sub greutatea aceloraşi bobiţe de rouă, negara cu părul subţire îşi mlădia dulce şi molatic spre pământ spicu-i rar şi violet; drumul nostru părea tăiat pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare.
- Şi, serios, zisei, reluând drumul la vale şi adresându-mă tovarăşului meu, nu te mişcă deloc senina şi nemărginita privelişte ce se deschide ochilor tăi ? Ia priveşte colo, între apus şi miazăzi, fruntea pleşuvă a Călimanilor, cum se ridică limpede şi mândră în văzduhul fără nori; ia priveşte cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roşii şi cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără fund ale cerului ! Roua de noapte ţi-a aşternut covoare de mărgăritare sub paşii tăi, iar depărtatul apus şi neguroasa miazănoapte au mânat în grabă pe cele mai mângâioase dintre vânturile lor, spre a dezmierda şi a săruta faţa mândră a blondului Adonis.
- Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mişcă peste măsură; decât dumneata, domnul meu, care cugeţi lucrurile cu capul unei generaţiuni dispărute şi care eşti un anacronism de carne şi de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cât toate zilele, poţi prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă (1) de doc pe spate, am nevoie de ceva mai substanţial pentru a-mi hrăni cugetarea. Dumneata te poţi mulţumi, spre pildă, cu nectar, cu flori şi cu raze de soare, şi poate că n-ai da o bobiţă de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n-ar preţui poate la dumneata cât muşchiul cel plin de gândaci al Şeştinei, pe care te-ai întinde mai oriental decât molaticul amant al reginei din Saba; murmurul apelor şi suspinul frunzelor te-ar răpi poate mai mult decât cele mai sublime melodii omeneşti; ştiu eu, în sfârşit, până unde te-ar mai duce acest amor desfrânat pentru tot ce e din lumea închipuirii ? Cât pentru mine, eu rămân în cercul strâmt al lumii mele... Iată pentru ce, bătrânul meu visător, în loc de rouă aş fi preferat să fi fost iarba stropită cu leşie, numai caldă să fi fost; căci, mai la urmă, nu înţeleg ca copitele iepei şi opincile mele să prindă reumatism, numai pentru ca fantezia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul şi în latul întregii creaţiuni...
- Şi eu te las în cercul strâmt al lumii tale, cu singura condiţie de a te îngriji puţin şi de opinca ta dintre umere, care, pe cât se vede, e serios atinsă de reumatism.
- Te salut ! Te salut ! izbucni deodată tovarăşul meu într-un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. Te salut, soare sfânt, făclie aprinsă de însuşi Dumnezeu în adâncurile reci şi neguroase ale spaţiurilor sale! Febus Apolon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut ! Ţie, ca unui idol de foc, mă închin, şi, de pe această Şeştină, altar imens ridicat de Dumnezeu, spre a se înălţa de pe el fumul de jertfă al negurilor către ceruri, îţi aduc prinosul inimii mele !...
Soarele îşi ridicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munţilor Sabasei şi ai lui Petru-vodă; iar lumina lui, încă rece, poleia pieziş Şeştina, acest pustiu imens şi verde, suspendat de Dumnezeu însuşi în larga înălţime a văzduhului... Începusem a scoborî la vale spre Neagra Broştenilor. Soarele se ridicase de-o suliţă şi razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineţi fără de nori. Şeştina îşi desfăşura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde şi rourată; dincolo de hotarele ei, negurile plutitoare, ca o mare frământată de vânturi, umplu cupa imensă a adâncului; mai departe, creştetele vaporoase ale munţilor Transilvaniei tăiau o dungă violetă şi dulce ondulată pe adâncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie - şi însufleţit poate numai de ochiul lui Dumnezeu - se deschidea nesfârşitul gol şi tainic... şi în el neînfrânata mea închipuire se pierdea, târând în urma ei întreg sufletul şi inima mea...
Soarele era la amiază şi razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covârşitoare. Caii mergeau în voie şi alene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită şi adâncă a Şeştinei; nici o adiere de vânt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede şi aerul părea încremenit. Pe întinsa faţă a scânteietorului ocean de flori, zefirii obişnuiţi ai locului nu mai săpau nici o undă, nici o încreţitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeaţă şi înţelepciunea cailor noştri era singura busolă după care ne cârmuiam în încurcata reţea de poteci ce se ascundea sub iarba deasă şi înaltă a Şeştinei. Totuşi, la o cotitură a potecii, dădurăm peste Axinia lungită la pământ, răsuflând greu şi ştergându-se de sudoare cu vestita ei basma.
- Bine, sfârleaza dracului, îi zise tovarăşul meu, iar a-ncălecat Aghiuţă pe tine ? Ce-o împingi aşa de fugă, fa, şi ne laşi singuri ? Ori vrei să ne rătăcim pe meleagurile aistea ?
- Da 'mneata, răspunse ea netulburată şi fără a se urni de jos, nu poţi merge mai repede ? Nu vezi c-are să ne-apuce ploaia? Şi de adăpostit n-avem unde, fără cât la Mârcu pe Neagra ? Ş-avem mult de mers pân-acolo.
- Da de unde naiba vezi tu c-are să plouă, suveica lui Scaraoschi ? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vreun calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi ?
- Eu nu ştiu ce spui 'mneta, fără numai c-are să ne apuce furtună şi ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amiază; nu vezi 'mneta cum se-nnourează la Cornul Caprei ?
- Ce capră visezi tu, fa Axinio ?
- Ia colo, la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculându-se şi arătând cu degetul ei mic un punct între apus şi miazănoapte.
Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic şi conic, care răsărea de sub orizont şi-şi lărgea temeliile în văzduhul depărtat.
- Şi crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat de la marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mârcu ?
- Ei, d-apoi 'mneta nu ştii că nourii vin călare pe vânt ? Cum a scăpăta soarele de-amiază, are să ne răstoarne furtuna la pământ şi are să ne mureze ca pe nişte şoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate-om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într-un loc unde ştiu eu că este o târlă părăsită; de n-or fi stricat-o, avem să găsim o ţî' de adăpost.
Axinia apucă înainte, tovarăşul meu după ea, şi eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfârlează şi mergea cuminte la trei paşi înainte de botul iepei tovarăşului meu; şi, deşi nu păşeam tocmai unul pe urmele altuia, părea totuşi că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roşii; - atâta mergeam de tăcuţi şi atâta călca de uşor şi om, şi cal.
