de Calistrat Hogaș
Urmare la În valea Sabasei (3)
Ştiam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între ţăranii noştri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la târg şi un văduvoi bogat de la ţară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pârdalnic de butuc venise să-l tulbure puţin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna faţă spre a mărturisi că femeia nu-şi pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită la mine cam chiorâş şi că priveşte cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine ştie ce; iute însă mă dezamăgii.
- Poate-ţi odihni oleacă, zise femeia; îţi fi obosiţi ?
- E şi vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aş culca afară, dar s-a cam înnorat şi noaptea poate să aducă ceva.
- Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.
- Dar suntem patru cu Ion.
— Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei. Şi în timpul acestui dialog, Ion se şi dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui câţiva paşi prin casă, fără a zice nimic.
- Mai la urmă, culcă-ne cum vrei şi unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.
Femeia începu să aştearnă pe paturi.
- Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întâmplat să văd pe la ţară niciodată paturi aşa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.
Femeia se uită ţintă la mine, fără să zică nimic.
- Dacă vreţi să vă culcaţi, zise ea peste puţin, iaca, paturile sunt gata...
Şi când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinţii ei de deasupra... pe câmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului...
Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâşâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzişul ascuţit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adânc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creştetele înalte ale munţilor pierduţi în noapte.
Pe cele trei paturi erau făcute acum trei aşternuturi; câteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfăţate. Fără multă ceremonie, tovarăşul meu se descălţă, se dezbrăcă şi se trânti în pat cu faţa la perete. După un sfert de oră, până ce să mă dezbrac şi eu, fericitul meu tovarăş fosăia ca o cucuveică sub streşina unei biserici.
- Ostenit trebuie să fi fost cuconaşul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarăşul meu cum dormea de adânc.
- Când tot sui şi tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu osteneşte, deşi veşnic suie şi scoboară...
- Vasilică mamă, închide ochii şi dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se şi culcase la perete. Băiatul închise ochii.
Cam pe-o parte, cam cu faţa-n sus, se culcă şi femeia la margine lângă băiat, aducându-şi mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-şi picioarele cu fusta.
- Dar d-ta nu te culci ? mă întrebă ea fără să se uite la mine. Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă şi scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie.
- Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc şi eu mai acuş.
- Hm ! făcu femeia şi nu mai zise nimic. Se făcu linişte. Într-un târziu mă culcai şi eu... Dormii somnul omului fericit... Când mă sculai a doua zi, cerul era limpede şi soarele sus. Tovarăşul meu se sculase mai înainte şi, posomorât, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea şi o tot învârtea şi pe-o parte şi pe alta.
- Cu ce ţi-a greşit biata opincă de-o tot suceşti aşa, amice ? îl întrebai eu.
- Cu ce greşesc toate opincile universului; s-a rupt şi uite ce spărtură mare tocmai în talpă.
- Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo pereche de opinci de prisos ? cu plată, bineînţeles.
- Da cum să nu aibă, răspunse femeia. Peste un ceas, tovarăşul meu se afla încălţat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late şi lungi ale tovarăşului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion şi de la Vasilică, şi plecarăm.
Tovarăşul meu o apucă înainte cu toată iuţeala paşilor săi largi şi a picioarelor sale lungi; şi toată silinţa ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude... Aşa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistriţa, să se suie pe plută şi să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înţelege încă de la Hălăuca; poate... dar tovarăşul meu era fricos ca un iepure şi nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, şi cu atât mai puţin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; şi cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-şi arunce măcar ochii în urmă spre mine. Când văzui, în sfârşit, că toate străduinţele mele spre a mă ţinea de el sunt de prisos, rării pasul şi-l lăsai să se tot ducă.
"Ce naiba să fi păţit tovarăşul meu ? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc-o dat strechea-ntr-însul ! Mi se pare totuşi că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim ! dracul i-a şoptit să se uite la mine mai galeş decât la dânsul ?"
