03.10.2014

CALUL DRACULUI (3)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Calul dracului (2)

calul-dracului-3
Calul dracului (3)




Luna sclipea deasupra de tot... Baba s-a culcat și ea; a-nchis ochii, și a stat așa cât a stat; s-a mai învârtit, s-a răsucit, când așa, când aminterea, și zice:
– Ai adormit, Prichindel ?
– Iar, babo ?
– Ia, scoală, mă, să-ți mai spui o vorbă...
– Care vorbă ?
– Mă, Prichindel, da dacă nu te-oi putea eu duce, mă ? că tu trebuie să fii greu, cum te văz eu, voinic...
– Noi să-ncercăm... Ce pagubă ?
– Ei ! bată-te vina să te bată !... Auzi dumneata, neiculiță, drăcia dracului ! ce i-a dat lui Tartorul pân cap: zor-nevoie, la plimbare de-a călare !!... Mă, băiete, hai mai bine pe jos, că-i mai frumos...
– Pe jos nu pot.
– Nu ?
– Nu...
Mai tace baba ce mai tace, și pe urmă:
– Ei ! hai, scoală... să vedem ce putem !... să-ți fac și hatârul ăsta... să nu zici !
S-au ridicat amândoi... Baba s-a pus piuă, și strigă lui Prichindel:
– Haide, hopa !
– Țin-te bine, babo !
Și țup odată ! în cârca babei; iar baba:
– Mă, băiete, ascultă; să nu te lași greu și să nu-mi dai prea des călcâie ca ageamiii !... Apucă-te numa bine cu amândouă mâinile pe după gâtul meu !... Haide, gata !
...Bine-i spusese baba că ea știe multe și el mai nimic. Prostul de Prichindel - drac-drac, da n-a-nțeles. Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențele și urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer - fiindcă baba asta era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedese la știința fermecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, și atunci, numai pe vremea nopții. Așa, până să vă lămuresc în aste câteva cuvinte, baba, adică fata de-mpărat, or zâna, cum poftiți, era departe cu Prichindel. Alerga ușor ca vântul de parcă n-atingea pământul; îi zbura pe deasupra capului lui Prichindel părul ei bălan despletit; iar în lumina lunii, fâlfâia în fel de fel de ape zăbranicul vioriu țesut în fluturi și-n fire de argint, cu care era-nvăluită...
Mult au alergat așa...
– Să stăm, să mai răsuflăm ! a zis Prichindel amețit, când au ajuns într-o pajiște.
Dar ea, ce să-l asculte ?... De unde-și mai potolise fuga, s-a pornit iar și mai repede, și tot mai repede, pân-au dat într-o luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, și aici a-nceput ea să se domolească și încet-încet să meargă în pas... Apoi, oprindu-se locului, zice:
– Ascultă !
Și deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare.
– Îți place, dragă Prichindel ?
– Strașnic ! a răspuns el.
– Îți pare rău că ți-ai pierdut somnul pentru plimbare ?
– Ei aș !
– Vrei să mai mergem ?
– Hai-nainte !
Și iar a pornit fata de-mpărat...
S-au plimbat mult și multe lunci au văzut cu câte flori ! și atâtea cântări de păsări, care mai de care, au auzit !... Dar când, departe de tot dintr-o pădurice ieșeau în largul câmpului înspre răsărit, deodată strigă cu groază Prichindel:
– Se crapă de ziuă !
Ea se oprește scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind zorile, și... p-aci ți-e drumul ! Și țin-te, goană !... Zbura cum zboară calul-dracului, peste moșoroaie, gropi, mărăcini, bușteni, bălți - că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei luni în loc de una. Cum a sosit într-un suflet înapoi la fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a scuturat și-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos - tot baba de cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, și zice:
– Mai rămâi sănătoasă, babo !
– Umblă sănătos, Prichindel maică !
A plecat băiatul șontâc-șontâc înapoi la deal cătră asfințit unde scapăta luna... Dar baba strigă după el:
– Mă ! n-auzi tu ?... când mai vii p-aici ?
– Altădată... Cine știe când ? a răspuns el fără să se mai uite-napoi.
– Mă, băiete, ascultă... să nu uiți să-i spui lui frate-tău că-l aștept negreșit... Ai auzit ?
Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat în pământ.
Oftează baba și se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii bine și aude glasuri de drumeți. Se ridică de mijloc și, cu mâna-ntinsă, începe duios, după canonul ei:
– Faceți-vă...
Când unul dintre drumeți îi taie vorba:
– De dimineață te-ai sculat astăzi, băbuțo !
– Ce să fac, măiculiță ? dacă n-am somn, vai de păcatele mele !... Faceți-vă milă și pomană de o biată păcătoasă fără putere !
– Crede, bătrâno ! zice ălălalt. Și își văd oamenii de drum.
– Crez, măiculiță, crez ! să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul !
Pe urmă, scoate din traistă o bucățică de covrig, o-nmoaie-n năstrapă și-ncepe s-o morfolească-n gingii.

Sfârșit

Sursa foto
Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre nuvelele lui Ion Luca Caragiale, ai putea să mai citești: